Parteneriat media

Cum sa reusesti in Romania. Portretul romanului la 60 de ani

de Irina Bartolomeu     Decat o Revista
Miercuri, 14 ianuarie 2015, 10:02 Life | Prin oraş

Adrian Tarachiu
Foto: Decat o Revista
Cei 25 de ani de tranzitie au fost de cautari pentru mai multe generatii. Romanii care au azi 60 de ani erau deja maturi in anii comunismului, iar 1989 i-a gasit nepregatiti pentru a face fata capitalismului. Unii dintre ei au ajuns sa conduca Romania, altii au creat afaceri prospere, iar altii au umplut agentiile de somaj.

Era trecut de 5 dupa-amiaza, intr-o zi torida de iulie 2014, cand, in holul fostei cladiri a Bibliotecii Nationale, tocanitul unor pantofi cu toc a tulburat linistea apasatoare. O femeie intre doua varste, imbracata intr-un deux-pieces bleumarin, cu parul strans la spate, s-a oprit la primul stand al Expo Bazar Art, un targ zilnic de obiecte artizanale, tablouri si antichitati. In timpul saptamanii, putini oameni trec pragul targului. In week-end, in schimb, e un du-te-vino continuu.
In primul hol erau cinci standuri cu bijuterii lucrate manual si unul cu tablouri. Pe fata de masa din satin rosu de pe primul stand, erau asezate coliere, inele, un suport cu cercei, iar alaturi, un sevalet pe care era sprijinit un panou cu cinci ceasuri si alte cateva perechi de cercei.

„Buna ziua, dumneavoastra le faceti?” a intrebat femeia.
„Da, eu le fac, cu crenvurstii astia”, i-a raspuns un barbat la vreo 60 de ani, inalt, cu ochi albastri si privire patrunzatoare, cu barba si mustata ingalbenita de la fumul de tigara, si i-a aratat degetele zambind.
„Foarte frumoase,” a spus ea si a plecat mai departe fara ca vanzatorul sa apuce sa-i multumeasca. S-a oprit la standul urmator, a privit cateva produse, a pipait niste bratari cu pietre semipretioase, apoi s-a indreptat spre iesire.
„Adrian. Adrian Tarachiu,” s-a prezentat el tardiv. „Si daca mai treceti pe aici, sa ma cautati!”

Adrian Tarachiu creeaza bijuterii din lut polimeric de trei ani. El face parte din generatia oamenilor de 60 de ani care au prins multi ani de comunism si care s-au trezit, imediat dupa Revolutie, intr-o lume plina de oportunitati pentru care nu erau pregatiti. Lipsa educatiei economice, legile si regulile birocratice care au descurajat antreprenoriatul, greutatile intampinate de cei trecuti de 40 de ani care vor sa se angajeze, taxele mari si hibele sistemului de pensii isi spun cuvantul in Romania ultimilor 25 de ani. Unii au reusit, altii inca incearca sa reuseasca. Tarachiu a avut o serie de suisuri si coborasuri, dar inca mai crede in mirajul independentei. E un om care inca incearca sa reuseasca in Romania.

***
Adrian Tarachiu n-a avut niciodata stare. „Am fost intotdeauna mai... libertin” spune el. Nici nu se angajase bine dupa incheierea stagiului militar, ca deja era un mic gica-contra al regulilor regimului comunist. „In 1977 mi-am lasat barba. Cand mi-am preschimbat buletinul, Militia n-a zis nimic. Nici nu stii ce fericit am fost atunci!” In perioada comunista, barbatilor le era interzis, prin reguli nescrise, sa poarte barba si parul lung. Or Tarachiu iesea din tipare, era nonconformist.

Revolutia l-a prins la IMSAT (Intreprinderea de Montaj si Service pentru Automatizari si Telecomunicatii) unde lucra din 1982. Avea 36 de ani, era proiectant si verifica sudurile pentru piesele care se faceau pentru Cernavoda si Midia-Navodari. Facea multe deplasari pe litoral, dar avea si o leafa pe masura: 6.000 de lei cu spor pentru centrale nucleare. „Aveam salariu bun, dar stateam in Mamaia. [...] Se duceau banii intr-o veselie. Nu-mi ajungeau. In ziua de leafa plateam datoriile pentru ca apoi sa fac altele.”, spune Tarachiu. Inainte de IMSAT, lucrase ca muncitor necalificat, apoi ca desenator tehnic.

„Asa era moda, sa ai un SRL”
In ʼ91, Tarachiu si-a infiintat primul SRL: Collin Impex SRL (dupa numele unui doberman pe care l-a iubit foarte mult). „Eram sase intr-un birou, sase patroni.” spune el. Toti lucrau la controlul sudurilor la IMSAT si erau patroni. In decembrie 1990, in Romania au fost inmatriculate 81 de firme, iar in 1991, numarul firmelor infiintate a crescut la 95.840. „Toti ne facuseram SRL-uri cu toate domeniile de activitate, posibile si imposibile, pe principiul ca „nu se stie niciodata... Asa era moda, sa ai un SRL.” Pe vremea aceea, apareau firmele pe banda rulanta, procedurile de infiintare ale unei societati cu raspundere limitata fiind simple. Depuneai 100 de dolari la banca (jumatate dintr-un salariu mediu pe economie in ‘91), iar pe statutul SRL-ului se treceau toate obiectele de activitate, fara sa te coste nimic in plus. 

Toti erau patroni, dar niciunul nu-si folosea firma. „Iti dai seama, eram patroni, dar asteptam sa vina salariul.” La sfarsitul lui ʼ91, Tarachiu si-a dat demisia de la IMSAT. Voia sa faca bani adevarati si s-a hotarat sa-si foloseasca SRL-ul infiintat. Pe statut avea o multime de activitati, printre care si „imobiliare”. Pe vremea aceea, statea pe bulevardul Magheru, iar cea mai buna solutie pe care a gasit-o a fost sa se mute pentru a-si putea inchiria apartamentul. Era un venit pe care il putea investi. In plus, se saturase de „razmeritele” din centru. La inceputul anilor ʼ 90, Piata Universitatii si Bulevardul Magheru au fost scenele manifestatiilor antiguvernamentale si ale mineriadelor.

La sfarsitul lui 1991, salariul mediu net pe economie era de 11.824 lei (155 de dolari), iar Tarachiu a reusit sa inchirieze apartamentul cu 300 de dolari pe luna. „Erau multi bani, ne scaldam in ei”. Si s-a apucat de imobiliare. Si-a facut abonamente la ziare pentru a nu rata niciun anunt imobiliar. Era prima lui grija dimineata, inaintea oricaror vicii. Nici cafeaua nu mai conta. Nici tigara. Trebuia sa gaseasca chiriasi, cumparatori si vanzatori. Ii suna pe toti, apoi lua masina si, pana seara tarziu, batea tot orasul ca sa verifice anunturile si sa obtina potentiali clienti. „Am gasit o gramada de apartamente de vanzare si atatea case misto...” spune Tarachiu. La randul lui, dadea anunturi in ziare. In fiecare zi, timp de un an, a vizitat case din tot Bucurestiul. „Insa... nimic, niciun client, absolut niciunul n-am avut” spune el, dezamagit. Nu stie de ce n-a mers afacerea. Totusi, nu murea de foame, avand banii asigurati din chiria apartamentului din Magheru. Dupa un an, si-a dat seama ca nu se pricepe la imobiliare si-a renuntat. N-a avut nicio tranzactie, nicio activitate pe firma, iar SRL-ul i-a fost inchis automat prin ʼ95, din lipsa de activitate, spre marea sa usurare ca n-a mai fost nevoit sa alerge dupa acte necesare inchiderii.

Prin ʼ92, incepuse nebunia inchirierii casetelor video. Daca inainte de ʼ89 casetele cu filme se dadeau pe sub mana, acum era momentul propice pentru astfel de afaceri. Iar Tarachiu nu putea rata ocazia. Si-a cumparat un video player si patru recordere, casete video goale si casete video cu filme. Avea ultimele noutati de la americani, toate dublate in romana. Se „aproviziona” de la un tip din Balta Alba. „Asta avea un perete al camerei plin cu casete video.” A facut o investitie serioasa in conditiile in care un video player costa 40.000 lei, iar un video recorder costa, la vremea aceea, 90.000 lei, aproape cat o masina Dacia, si spera sa-si recupereze cat mai repede banii. Aparatele mergeau incontinuu, la fiecare 3 ore derula casetele la capat, scria numele filmelor pe ele, baga alte casete si inregistra mai departe. Noaptea punea ceasul sa sune ca sa nu piarda nici macar un minutel. Casetele inregistrate le vindea prin consignatii, un alt fenomen al anilor ‘90. „Era una in Gara de Nord, le vindea ca pe painea calda.” Afacerea a mers bine pana la inceputul lui ʼ96, cand a aparut legea dreptului de autor si a trebuit sa renunte.
 
Un an mai tarziu, Tarachiu s-a gandit ca investitia cea mai buna e pamantul. Satui de un Bucuresti cenusiu si poluat, de verile prea calduroase, impreuna cu sotia sa, Paula, a hotarat sa cumpere un petic de pamant undeva la munte. Pe Paula a cunoscut-o in 1987, cand ea avea 30 si el 34 de ani. A fost dragoste la prima vedere, iar dupa nici sase luni, s-au casatorit. „Fara ea as fi fost fiul ploii” recunoaste Tarachiu acum, desi, nu de putine ori o tachineaza spunandu-i ca este o „scorpie”,  pentru ca e nascuta in zodia scorpionului. Au gasit langa Slanic Prahova, la marginea comunei Alunis, un teren de 500 mp. De fapt, terenul era un fel de livada, cu 12 metri deschidere la strada. „O zona fabuloasa si, totodata, linistita” o descrie Tarachiu. Au petrecut acolo multe week-end-uri la cort si abia asteptau ziua de vineri ca sa evadeze din Bucuresti. „Am gasit si o casuta gen camping pe langa Ploiesti; am adus-o pe terenul nostru, eram boieri, puteam spune ca avem si casa de vacanta”. Dar Tarachiu n-avea stare. Isi dorea mai mult. O noua afacere. A studiat zona si a observat ca, in comuna, nu era nici centru de paine, nici bacanie, nici altceva. Totul se cumpara de la oras. Indiferent cine pleca spre vreo localitate apropiata facea comisioane vecinilor – paine, legume, tigari si tot ceea ce nu se gasea prin gradinile lor. Doar bautura era autohtona. Iar Tarachiu s-a gandit ca o mica pravalioara cu „de toate” ar prinde cel mai bine aici. A facut un proiect si a obtinut aprobarile pentru constructie dand mita doar cu o cutie de cafea solubila. A cumparat toate cele necesare constructiei: boltari, ciment, nisip, lemne, tabla pentru acoperis, usi, ferestre, o betoniera. Dar fiindca nu statea acolo zi de zi, a constatat ca materialele de constructie cumparate dispareau bucata cu bucata. Vecinii care pareau cumsecade erau, de fapt, hoti. „Furau tot ce puteau! Daca ii intrebam unde-s capriorii, spuneau... „Nu stim, domnuʼ Adi, n-am vazut nimic!”, spune el catranit. Nu si-a imaginat ca i se poate intampla asa ceva. I-a fost sila sa mai continue, asa ca a renuntat la tot si a vandut in pierdere. „Daca n-ai neamuri la tara... ramai la oras. Pentru ca oriunde te-ai muta, tot un strain vei fi.” Nu s-a mai intors niciodata. Visul sau de a se retrage acolo la pensie s-a spulberat.
 
In ʼ96 a vandut apartamentul de pe Magheru. Privind retrospectiv, Tarachiu crede ca a facut o mare greseala. „Era o vaca de muls si ar fi fost si acum. Dar...” Spune ca nu trebuia sa vanda apartamentul, insa sotia a fost cea care a insistat. Ultimii chiriasi intarziau mereu cu plata. A cumparat apartamentul din Drumul Taberei, unde stateau cu chirie. Cat au luat acolo, au dat dincolo. Nu le-a mai ramas niciun ban in plus.
 
Tarachiu trebuia sa faca bani cat mai curand. Salariul sotiei (care lucra la Dacoserv, un service auto) era baza, dar insuficient pentru doua persoane. Insa bani nu avea de investit, iar jobul intarzia sa apara.

Persoanele trecute de 40 de ani reprezinta cea mai vulnerabila categorie sociala de pe piaţa muncii. Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Munca, in octombrie 2014, erau inregistraţi 121.861 şomeri cu varste cuprinse intre 40 şi 49 de ani, in schimb, pentru categoria 25-29 de ani, 36.842 de şomeri. La targurile de locuri de munca, tinerii fara experienţa sunt evitaţi, ca şi persoanele trecute de 40 de ani. Un studiu realizat in 2013 de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii arata ca 52% din romani sunt de parere ca varstnicii işi gasesc mai greu un loc de munca in comparaţie cu absolvenţii. „Mie mi-a fost greu sa gasesc un loc de munca, la noi inca functioneaza PCR-ul (pile, cunostinte si relatii)” spune Tarachiu. A aplicat numai pentru posturi pentru care era pregatit, pentru care avea aptitudini sau in locuri unde i-ar fi placut sa lucreze.

Madalina Serban, consilier in cariera, spune ca angajatorii isi seteaza profilul in functie de competenta de care au nevoie. Tarachiu a refuzat, din start, cursurile de recalificare, considerand ca angajatorii cauta doar persoanele cu experienta. Nu i s-a spus in fata, dar a simtit ca este discriminat din cauza varstei. In spatele rasului lui se simte amaraciunea unui om care avea 43 de ani si nu se putea angaja. Varsta critica. Potrivit aceluiaşi studiu despre discriminare, 26% din romani considera ca persoanele trecute de 50 de ani constituie o categorie discriminata, iar 30% au recunoscut ca au fost discriminaţi pe motiv de varsta. „Da, pot fi de acord ca unele persoane trecute de o anumita varsta pot intampina dificultati in cazul unui interviu, insa respingerea unui candidat are motive temeinice care, in unele cazuri, pot fi datorate si varstei. Nu am fost pusa niciodata in situatia de a respinge candidati doar pe criteriul varstei,” spune Serban.

Tarachiu si-a depus CV-ul, afost chemat la interviuri, dar nu stie care au fost criteriile pentru care nu a fost acceptat. Doi ani de cautari, de dezamagiri si frustrari, pentru ca nu-ti spune nimeni in fata ca „nu esti bun”, „nu te vrem”, ci „o sa va sunam noi”, iar tu stai si astepti... telefonul si o veste buna. „Sotia a fost baza in casa. Ea lucreaza in acelasi loc de dinainte de Revolutie, pe post de casiera. Acelasi director, aceeasi echipa, un service auto neschimbat. Unii au mai iesit la pensie, au venit altii, tineri, dar nucleul de baza e ala vechi. Iar eu... eu sunt un aventurier” spune Tarachiu. „Ea a fost mintea limpede in familie”. Tot ea i-a sugerat, stiind cat de mult si-a dorit o pravalioara, sa-si deschida un chiosc.

Pierderea locului de munca -  printre primele cauze ale depresiei

Tarachiu s-a hotarat sa-si faca PFA, in loc de SRL, ca sa-l coste mai putin. Apoi si-a vandut Dacia break (pe care o avea din ’93) ca sa-si construiasca chioscul. 2.000 de dolari a luat pe masina, 1.700 i-a bagat in chioscul de trei metri patrati deschis in Drumul Taberei, restul pentru acte pe la primarie si gata banii. „Ce sa fac cu el? Ce sa bag?” s-a intrebat Tarachiu. In timp ce-si construia chioscul, niste pusti care treceau pe acolo i-au dat ideea: „tigarie”. Tigari sa fie. Si asta a si scris pe afis: „Tigarie”. Nu drogherie, nu tigari, tigarie. „La Mishto Boutiqutz se numea chioscul meu.” Banii pentru marfa i-a imprumutat de la o verisoara. Cumpara 5-6 cartuse de tigari ca atat ii ajungeau banii, insa oamenii cautau tocmai ce n-avea. „Kent aveti? Tocmai Kent n-aveam. Sau alta marca.” Aproape o luna a stat de pomana in chiosc. N-a reusit sa vanda nimic. S-a hotarat sa vanda si mancare: „un ulei, un zahar, o faina, o pasta fainoasa.” Iar pentru a incanta lumea sa cumpere, pe spatiile goale ale geamurilor, punea tot felul de afise amuzante. De exemplu, „Am orbit fara zahar!”. „Si lumea ma intreba: „Aveti diabet?” Sau scriam pe pungi texte de genul „Ia-ma acasa, sunt goala!”. Aveam tot felul de afise haioase si nu-mi venea sa cred ca oamenii se opreau sa citeasca afisele alea. Veneau ca la spectacol. Duminica nu lucram, dar ma duceam intr-o mica plimbare cu nevasta, sa vad daca nu mi-au spart chioscul. Iar lumea statea ciorchine acolo, langa geamuri...” A observat ca  cele mai vandute erau pastele fainoase; asa ca a renuntat la restul produselor alimentare si s-a axat doar pe acestea. „Aveam de la cele mai ieftine si urate paste pana la cele mai scumpe, tip Barilla.” Pastele fainoase au ajuns la mare cautare, iar afacerea a inceput sa mearga.  Avea cliente care veneau tocmai de la Obor. Desi era piata mare acolo, nu se gaseau atatea marci si tipuri cum avea el. Ajunsese celebru, iar Tarachiu se gandea sa le si gateasca oamenilor. Tot felul de retete pe baza de paste. Chiar daca nu stia sa gateasca, ar fi facut tot posibilul sa invete. Simtea ca l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Avea un nou vis, un nou tel in viata.
 
La jumatatea anului 2000, Traian Basescu, in prima sa luna de mandat ca primar general al Bucurestiului, a pus in aplicare Hotararea 160 a Consiliului General al Municipiului Bucuresti care prevedea „dezafectarea constructiilor provizorii neautorizate, fara posibilitatea intrarii retroactive in legalitate”. La  cererea municipalitatii, chioscurile fixe, tonetele si rulotele mobile trebuiau sa fie dezafectate de catre proprietar, sau Primaria avea dreptul de a ridica, transporta si depozita constructia fara ca proprietarul acesteia sa pretinda daune sau despagubiri.

Demolarea chioscurilor insemna, pentru unii, pierderea locului de munca si a singurei surse de venit. Proprietarii chioscurilor au iesit in strada, in incercarea de a-l convinge pe primarul Basescu sa renunte la decizia de demolare a chioscurilor care nu aveau autorizatie de constructie, sau a celor amplasate pe trotuare. Printre ei se afla si Adrian Tarachiu. Primise somatia la inceputul lui august. Avea autorizatie de functionare de la primaria sectorului 6, platea lunar chiria, insa chioscul lui era amplasat pe trotuar, la intersectia strazilor Pravat si Drumul Taberei. „Am asistat, in zilele acelea, la niste situatii pe care nu credeam ca le voi vedea vreodata.” Unii au recurs la masuri extreme: au dat foc chioscurilor sau s-au baricadat in interiorul lor, altul a amenintat ca se gazeaza si s-a blocat in chiosc cu butelia langa el. Tarachiu privea cu groaza cum buldozerele demolau chiosc dupa chiosc in alte zone ale Bucurestiului. Nu-i venea sa creada. Bataile dintre jandarmi si proprietari erau la ordinea zilei. Multi oameni au fost internati in spital in urma socului de a-si vedea afacerile distruse. „Primar in sectorul 6 era Dan Darabont. Cand a inceput nebunia cu demolarile, venea aproape zilnic si ne linistea ca-n sectorul lui nu se va demola nimic. Ne stia pe toti, stia ca avem actele in regula, insa, pe de alta parte, mai stia si ca primaria generala poate lua hotarari peste primariile de sector. El ne promitea, ca doar nu-l durea gura...” spune Tarachiu. Ii este greu sa vorbeasca acum despre perioada aceea, una dintre cele mai urate pe care le-a trait. Cand utilajele au ajuns in Drumul Taberei, primarul Darabont s-a dus la primarul general sa-l convinga sa nu demoleze sau, cel putin, sa mai amane. Darabont n-a reusit sa-l convinga si s-a intors cu ordinul de interventie in forta. Iar Tarachiu stia ca daca se impotriveste demolarii, primaria ii va pune in carca cheltuielile generate pentru demolarea chioscului. „Mi-am demolat singur dugheana, asta-mi mai lipsea, sa platesc primariei si demolarea. Am demolat-o... ce era sa fac?” spune Tarachiu. „Soarta, destinul. Asa a fost sa fie. Putin ii pasa primariei si statului, in general, de nea Ion, nea Popescu sau nea Tarachiu ca nu mai au job, nu mai au castig.”

Demolarea chioscului si, implicit, pierderea afacerii au  fost un soc pentru Tarachiu, care nu mai vroia sa iasa din casa de rusine. Psihologul Anca Dontu spune ca „este firesc sa vedem cum un om de afaceri isi petrece non-stop viata la firma, straduindu-se necontenit sa creasca afacerea, pentru ca din ea traiesc si el si familia lui, dar nefirescul devine evident cand el intra intr-o depresie atunci cand da faliment, neglijandu-si exact familia pentru care pretindea ca munceste. El nu mai poate gandi ca poate porni si ridica o noua afacere, asa cum a facut si cu cea care tocmai a dat faliment, ca el prin fortele proprii a construit ceva si ca poate face asta oricand. [...]. Persoana in depresie nu (mai) e constienta de propria putere asupra sa si asupra celorlalti. Se simte neputincioasa si in voia sortii defavorabile.”

Pierderea locului de munca se afla printre primele cauze ale depresiei. Statisticile oficiale arata ca, in octombrie 2014, erau inregistrati 463.629 de someri. In astfel de situaţii, importanta este varsta, deoarce exista un sector major afectat, cuprins intre 40 şi 50 de ani, cu un procent de 26,28% din totalul somerilor. In prezent, mai mult de 350 de milioane de oameni de toate varstele sufera de depresie. Conform datelor European Health for All Databases, Romania se afla pe locul 2 in UE, dupa Estonia, din punct de vedere al incidenţei bolilor mintale, cu peste 1.400 de cazuri la 100.000 locuitori, anual raportandu-se 300.000 de noi cazuri. Conform estimarilor Organizatiei Mondiale a Sanatatii, pana in anul 2020, depresia va fi pe locul doi in topul bolilor care duc la deces, dupa afecţiunile cardiovasculare. Depresia nu ţine cont de varsta, statut social sau sex. Totusi, OMS arata ca riscul apariţiei depresiei este mai mare in jurul varstei de 30-40 de ani, dar şi in jurul varstei de 50-60 de ani.

„Depresia poate fi definita ca o retragere din viata de zi cu zi, de la ducerea la indeplinire a sarcinilor legate de existenta. In depresie dispare legatura dintre actiunile de azi si necesitatile de maine, prezentul este uniform si monoton. [...] O persoana depresiva nu mai crede in nimic sau crede ca nimic nu mai are sens, rost. Asta este depresia profunda, care, la extrem, duce la imobilitate, pentru ca nu are sens sa te ridici din pat, sa te speli, sa mananci, sa te plimbi, sa muncesti.” spune Dontu.

Timp de cateva luni, Tarachiu a suferit in tacere. Refuza sa manance, sa se uite la televizor sau sa iasa din casa. Nu mai vorbea cu nimeni. S-a retras intr-o carapace a sa, interioara. Sotia a fost cea care l-a mobilizat si l-a indemnat sa-si revina.

Tot Paula a fost cea care i-a gasit un loc de munca. Tarachiu n-ar fi facut fata cu o noua afacere, nici bani de investit nu erau, iar PFA-ul il inchisese odata cu demolarea chioscului. La Dacoserv, firma unde lucra ea, se ivise un post pe vanzari de masini si era exact ceea ce-i trebuia pentru a-l scoate pe Tarachiu din starea depresiva. La inceput, a vandut masini. Abia aparusera Nova si SupeRNova. Apoi, dupa jumatate de an, a trecut pe vanzari de piese auto. Acum recunoaste ca a fost o perioada buna pentru ca umbla toata ziua. El nu era omul care sa stea intr-un loc sau legat de birou. Avea o Dacia papuc rosie de la firma si singur le facea pe toate: contracte, facturi, carat si livrat marfa, luat banii. Timp de 8 ani doar asta a facut. Pana si-a dat brusc demisia, pentru ca patronul mai angajase patru baieti care faceau acelasi lucru, numai ca acestia beneficiau de o masina noua, dadeau telefoane si aduceau comenzi. Spune ca daca ar fi fost tratat corect, ar mai fi stat. Sotia a ramas. In iunie 2008, incheia 8 ani de vanzari piese auto.

O fosta colega de la Dacoserv, careia i-a parut rau ca pleaca, i-a spus ca cineva cauta un om care se pricepe la mecanica, pentru o statie ITP. S-a dus acolo si nu i-a placut ce-a vazut. Ca sa fie inspector ITP, trebuia sa-l autorizeze Registrul Auto. Asta insemna un examen, dar trebuia, mai inainte de toate, sa fie si maistru auto. Dar, ca sa fie maistru auto, i s-a spus ca trebuia sa urmeze un curs, iar diploma il costa 15 milioane de lei vechi. Timp de o luna a fost la curs, apoi a facut un credit la banca pentru 15 milioane. „Am diploma de maistru auto pe care n-am folosit-o niciodata. Nici acum nu stiu de unde se salta capota la masini.” N-a rezistat mai mult de 4 luni la service. Si-a dat seama, in final, ca nu-i place si ca a facut degeaba cursul. A renuntat fara nicio urma de regret.

In octombrie 2008, si-a depus CV-ul la Kika, retailerul austriac de mobila care urma sa deschida primul magazin in Romania. Nu i-a venit sa creada cand a fost sunat si angajat imediat. Era primul job pe care il obtinea prin forte proprii, fara pile, doar pe baza CV-ului. „Orice inceput e misto, oriunde te-ai duce.” spune Tarachiu. A fost angajat ca vanzator la raionul de bucatarii. Timp de doua luni, pana la deschiderea oficiala, s-a ocupat de amenajarea standurilor repartizate. Numai ca, dupa sase luni, s-au facut restructurari. „Ei au avut nevoie de mult personal la inceput, pentru amenajare, apoi s-au descotorosit de oameni.”

Trebuia sa-si gaseasca un nou loc de munca. Salariul sotiei nu le ajungea. Si-a amintit ca la Dacoserv, facea, printre altele, si asigurari – RCA-uri. Si-a trimis CV-ul pe la asiguratorii cunoscuti. A fost sunat de o „gagica” de la Aviva asigurari. Aveau nevoie de un manager pentru o sucursala care urma sa se deschida langa piata de flori de la Cosbuc. „Salariu nu, carte de munca, nu. Astia aveau nevoie de colaboratori platiti pe baza de comision. 6 luni am rezistat. Mi-a placut, dar fara bani...”. Tarachiu da din cap a lehamite.

In 2010 a murit mama lui Tarachiu, dupa ce tatal ii murise in 2008. Parintii aveau un apartament cu doua camere in Bulevardul Mihalache, pe care Tarachiu l-a vandut si a impartit banii cu fratele lui. Cu partea lui de bani, si-ar fi dorit sa cumpere o garsoniera ca sa o inchirieze si sa obtina luna de luna un venit constant. Sotia n-a fost de acord, amintindu-i de problemele avute cu ultimii chiriasi. „Iar inchiriem, iar sa alergi dupa bani?” i-a zis Paula.

Bijuterii
Foto: Decat o Revista
Bijutier

Un an mai tarziu, un telefon i-a schimbat viata. Stiind ca nu avea de lucru, o prietena l-a indemnat sa incerce sa faca si sa vanda bijuterii din fimo. Fimo e un fel de plastilina care se poate modela in orice fel de forme si care, la final, se arde in cuptor pentru a-si pastra forma aleasa. „Stii ce de bani am scos la martisor?” i-a spus prietena la telefon. Impreuna cu o colega reusise sa vanda bijuterii din fimo, in valoare de 7.000 de lei intr-o luna. Suma fabuloasa de bani, obtinuta atat de repede, l-a starnit pe Tarachiu. A cautat informatii despre fimo pe internet, a vazut pe YouTube cum mesteresc altii plastilina. „Hai, ma, ca e simplu. Nu suntem noi in stare?” s-a gandit.

Cu partea de bani obtinuti din vanzarea apartamentului parintilor, Adrian si Paula au hotarat sa cumpere un garaj la parterul unui bloc, pe care sa-l transforme intr-un atelier sau magazin. Au gasit un garaj chiar langa casa, in Drumul Taberei, la 12.000 de euro. Tarachiu a negociat cu proprietarul pana l-a obtinut la 8.000 de euro. „Super pret in zona asta” spune Tarachiu, entuziasmat de afacerea facuta. Trei luni a durat renovarea, iar materialele l-au costat 1500 lei. Plus o canapea, cateva rafturi, un aragaz, un frigider si o cafetiera. A urmat, apoi, prima investitie in materialele pentru confectionat bijuterii.

Garajul
Foto: Decat o Revista
Garajul e folosit, mai degraba, pe post de atelier. Fiind situat in spatele blocului, el considera ca nu are vad comercial. La inceput, punea bijuteriile in traista si le vindea prin banci si prin farmacii. A urmat taraba in piata, la doi pasi de bloc. Chiria era 550 lei pe luna. In primele luni, n-a vandut nimic. Aflat intre doua tarabe, din care una cu „chiloti si maieuri” si alta cu „buruieni si cartofi”, oamenii alegeau orice altceva in afara de bijuteriile lui. Apoi lumea a inceput sa-l cunoasca, sa-i cumpere produse chiar si pe datorie. Februarie era o luna exceptionala. Apoi, in luna martie, zero. In martie 2012, de exemplu, am avut vanzari de 85 de lei.” spune el.
Tarachiu inca se bazeaza pe salariul sotiei, dar considera ca poate ajunge sa traiasca din afacerea cu bijuterii. A refuzat intotdeauna ideea unui imprumut de la banca, crezand ca acesta inseamna spaga si birocratie prea mare. Sustine ca ceea ce ii lipseste acum este experienta. „Nu ai cum sa muncesti mai mult, ca nu dai la pedale ca sa iasa mai multe piese. Trebuie sa le mesteresti incet, cu mare grija. Femeile sunt pretentioase, iar bijuteriile trebuie sa fie perfecte.”

Dimineata se trezeste in jur de 8:30. Isi pune cafeaua la facut, trage doua tigari, jumatate de ora sta pe Facebook pentru a-si verifica mesajele si a-si urca pozele cu bijuteriile facute in ziua precedenta. Apoi pleaca spre atelier, nu inainte de a-si lua trei gogosi de la parterul blocului. La atelier, primul lucru pe care-l face este sa puna ibricul de cafea la fiert. Apoi deschide computerul, iarasi Facebook si verificari de e-mail. In jur de 12 se apuca de treaba.
Se inspira din vise si din tot ceea ce-l inconjoara. Daca viseaza fluturi, aia creeaza in ziua respectiva. Daca vede un imprimeu pe o rochie si ii place, incearca sa-l transpuna in lut polimeric, fimo. Daca vede o bijuterie de duzina, o adapteaza in stilul lui. Unele sunt vesele si optimiste, altele sunt triste si intunecate. Are zile in care nu creeaza nimic pentru ca n-are inspiratie si zile in care si-ar dori ca timpul sa stea in loc ca sa-si termine creatiile. Sunt pasi peste care nu poate sa treaca. Incepe cu inmuierea lutului. Il framanta intre degete pana devine moale, pana simte ca se poate prelucra fara sa se rupa daca il indoaie la 180 de grade. Un cercel in forma de pisica este format din trei parti: capul, corpul si coada. Tarachiu face mai intai ochii. Inmoaie lutul galben din care face o foaie subtire la masina de taitei, apoi scoate, cu preduceaua, discurile care vor reprezenta ochii. Se spala pe maini, apoi trece la lutul negru. Framanta o bucata care va fi capul pisicii. Biluta rezultata e presata de geamul pe care lucreaza, ajungand, in final, la o jumatate de sfera. In partea superioara ataseaza urechile din doua bobite de lut. Din alta bobita face nasul. Apoi, deasupra nasului lipeste cele 2 discuri galbene ce reprezinta ochii. Sub nasul pisicii face, cu varful unei scobitori, doua semicercuri pentru gura. Doua suvite subtiri din lut negru reprezinta pupilele ochilor. Urmeaza corpul pisicii, dintr-o bila mai mare de lut negru, presata pe geam, pana obtine o semisfera tuguiata. In corpul acesteia intra dopul de silicon al cercelului si sarma de care agata coada. Cand pisica are forma dorita, o baga la cuptor, timp de 30 de minute, la 110 grade. Dupa coacere si racire, urmeaza asamblarea. Pe spatele capului pisicii, Tarachiu lipeste platoul cercelului. Cercelul in forma de pisica este gata si poate fi fotografiat. O bijuterie complexa ii poate lua chiar si o zi, iar un ceas de perete, mai multe zile. Inceputul a fost greu. Incerca sa copieze ceea ce vedea in filmuletele de pe YouTube. „Vedeam trandafiri, iar mie imi ieseau ghiocei, vedeam cum se fac ursuletii, iar mie imi ieseau girafe. Tot spilul e sa nu renunti, sa nu te dai batut, trebuie sa insisti, sa faci pana iti iese,” spune Tarachiu. Lutul polimeric ii aduce aminte de copilarie, de vremurile in care se juca cu plastilina. Pe fiecare produs, practic, este amprenta lui. Nu lucreaza cu manusi chirurgicale, fiindca ii place sa-si vada amprentele pe materiale. Din acelasi motiv nu-si da nici produsele cu lac.

Ii place ceea ce face, considera ca bijuteriile ii fac viata mai frumoasa. Isi iubeste produsele si daca nu se vand si stau pe raft. Iar cea mai mare satisfactie o are cand primeste fotografii de la cliente multumite, care ii poarta creatiile. Se adreseaza tuturor celor care s-au saturat de chinezarisme, de plastice sau de metale pretioase, pentru ca bijuteriile handmade sunt unice. Nu face produse in serie. Rareori repeta o anumita bijuterie, insa aceasta nu-i va iesi 100% identica. Crede ca acesta-i avantajul unei bijuterii handmade, unicitatea.

Ca metode de promovare, Tarachiu a gandit sa fie in trend cu lumea si si-a creat o pagina de Facebook, Qarat Bijoux. Qarat de la numele lui, Tarachiu, prescurtat Taraq si citit de la coada. „Dar like-urile nu-mi tin de foame” spune el. Putini dintre cei care l-au cunoscut online i-au trecut pragul la targuri. Cristina B. din Focsani este una dintre clientele fidele. L-a cunoscut online, prin intermediul unei prietene care ii stia pagina de Facebook. A renuntat la bijuteriile din argint datorita creatiilor lui Tarachiu. A fost surprinsa de asocierile de culori. „Totul exprima veselie, buna dispozitie. In timp, mi-am dat seama ca tot ceea ce produce Tarachiu poarta amprenta personalitatii sale joviale.” spune ea. Magda Olteanu este o alta clienta fidela. L-a cunoscut tot prin intermediul Facebook-ului. La inceput se amuza pe seama postarilor lui Tarachiu, a bancurilor, pildelor, caricaturilor. Apoi a descoperit colectia de bijuterii handmade. Nu reusea sa inteleaga daca aveau legatura cu el sau cu preocuparea de a fi pe placul sexului frumos. A aflat mai tarziu, de la prieteni comuni, cine este, de fapt, Tarachiu. „Un om matur, educat, civilizat, pe picioarele lui, cu emotiile si trairile lui, cu propria sa repozitionare in batalia cu lumea si viata. Un om care a avut curajul de a-si urma chemarea, indiferent de obstacole. Cunoscandu-l, acum, as putea spune ca Adrian este definitia sufletului.” spune Olteanu. L-a vizitat la atelier, in prima zi friguroasa a acestei ierni. „Din vitrina mi-au zambit florile mele favorite, macii. [...] Aroma cafelei si mirosul de portocale au completat scena.” spune ea. Dar cel mai mult i-au placut ceasurile de perete. Si faptul ca, la loc de cinste, pe policioara din atelier, erau fotografiile de familie. „Sotia, despre care Adrian glumeste de fiecare data cand i se ofera ocazia. N-ar recunoaste in ruptul capului cat de mult inseamna pentru el” spune Olteanu.

Pentru afacerea cu bijuterii, Tarachiu si-a creat, in 2011, o Intreprindere Individuala. Are cod CAEN 4798 pentru vanzare cu amanuntul in standuri, chioscuri, piete si cod 3213, pentru fabricarea bijuteriilor si articole similare; si, bineinteles, o casa de marcat pentru ca legea il obliga. Potrivit ordonantei 28/1999, orice operator economic care efectueaza livrari de bunuri cu amanuntul, precum si prestari de servicii direct catre populatie, e obligat sa utilizeze aparate de marcat electronice fiscale. Intreprinderea Individuala, o strutocamila intre SRL si PFA,  are avantajul ca poate functiona cu o contabilitate in partida simpla si poate avea mai multe domenii de activitate, pe cand PFA si IF doar o singura activitate, cea pentru care s-au autorizat. Fiecare forma are atat avantaje, cat si dezavantaje. Comparativ cu alte tari ale Uniunii Europene, unde taxele si impozitele sunt mai mici decat in Romania, poate fi mai avantajos sa infiintezi o firma in alta tara. De exemplu, in Bulgaria, impozitul pe profit e 10% si se plateste anual, spre deosebire de Romania, unde impozitul pe profit este de 16% si se plateste trimestrial. Inclusiv capitalul minim pentru infiintarea firmei (in Bulgaria) este de doar 1 euro.

Oana Beldie, avocat la Cabinetul de avocatura „Luque Ascanio Emilio Alonos”-NLQ, recomanda studiul extrem de riguros al conditiilor din tara respectiva, „incepand de la regulile si conditiile de infiintare si autorizare a unui operator economic, pana la conditiile de evitare a dublei impuneri, raporturile de munca si conditiile in care pot lichida/radia operatorul economic din sistemul respectiv.” Pe de alta parte, privind in ansamblu, exista foarte multe taxe secundare care nu genereaza cine stie ce incasari la buget, dar care duc, in schimb, la o birocratie excesiva. Ultimul studiu al Bancii Mondiale arata ca, in Romania, o firma are nevoie de 200 de ore anual, pentru plata taxelor, media pentru Europa si Asia Centrala fiind de 26 ca numar de plati si 246 de ore anual pentru plata taxelor.

„Pe luna faci, sa zicem, 1000 de lei. Din astia tu trebuie sa platesti taxele. Din ce ramane, ar trebui sa-ti faci salariul pe care sa-l treci pe cartea de munca, sa ai o pensie asigurata... Cat ti-l faci? Mare ca sa-ti iasa si tie la pensie mai mult. Cu ce ramai?” spune Tarachiu. Din acest motiv nu i-a convenit sa-si treaca salariu pe cartea de munca. „Pentru ca statul iti ia mult prea mult. Mie nu-mi convine sa dau atatia bani.” spune el. El nu are un venit fix. O luna poate avea 1.000 de lei, luna viitoare 300, iar in alta luna, nimic. Este constient ca il afecteaza. „Practic, asta este cel mai mare obstacol in viitorul meu si al celui care vrea sa inceapa o afacere pe picioarele lui. Pentru ca nu-i convine sa-si bage carte de munca. La inceput, investesti toti banii in afacere si ies putini. Nu dai lovitura din prima. Si salariu n-ai, iar pentru pensie nici atat...”

Prin recenta hotarare a Guvernului, varsta standard de pensionare va creşte mai rapid decit prevedea pana acum legea pensiilor, iar sistemul de pensii are nenumarate hibe care determina chiar tinerii de astazi sa plece peste hotare. Adrian Tarachiu are 61 de ani si nu se poate pensiona astazi pentru ca n-are nici vechimea, nici varsta. El se poate pensiona abia la 65 de ani, stagiul complet de cotizare fiind de 35 de ani. S-ar fi putut pensiona anticipat, la varsta de 60 de ani, daca ar fi indeplinit conditia stagiului complet de cotizare pentru pensionare anticipata, acesta fiind de 43 de ani. Insa pensionarea anticipata reprezinta o cheltuiala mult prea mare pentru stat, in conditiile in care acesta se bazeaza pe contributiile colective. Altfel spus, tinerii care muncesc acum sustin pensionarii de acum, urmand ca, teoretic, acestia sa fie sustinuti de generatiile viitoare apte de munca.

Beldie este de parere ca „statul roman trebuie, in mod obligatoriu si in cel mai scurt timp posibil, sa usureze, sa transparentizeze raporturile dintre cetatean/PFA/SRL/alta forma si institutiile sale. [...] Pentru ca un intreprinzator, trecut de 50 de ani, sa incerce sa dezvolte o afacere, are nevoie de un capital financiar serios. Trebuie sa se inarmeze cu multa rabdare pentru a razbi in relatia cu institutiile de stat si trebuie sa isi aleaga cu foarte mare grija colaboratorii. Statul nu acorda nicio facilitate, in fapt, pentru a-l incuraja.” Printre recomandarile date de Comisia Europeana, in vara acestui an, in ceea ce priveste lupta contra evaziunii fiscale in Romania, se regasesc si imbunatatirea colectarii impozitelor si a TVA-ului, precum si combaterea muncii nedeclarate. Se presupune ca statul ar trebui sa reduca numarul platilor, implicit, a birocratiei din administratie, dar si micsorarea taxelor.

In primavara lui 2014, Tarachiu a descoperit targurile de profil. Participa frecvent la targul de la Muzeul Taranului Roman, un loc in care „lumea vine dupa branza si carnati, nu dupa produse handmade”, la cel din zona Gradina Icoanei, „frumoasa, dar fara vad comercial” si in curtea Palatului Sutu, un „vad mai bun, clientela selecta”. Dupa vreo doua targuri, invatase si la ce ora isi scot oamenii cainii la plimbare.

Din iunie, zi de zi este prezent la Expo Bazar Art, targul care se tine in cladirea fostei Biblioteci Nationale, un loc despre care spune ca are de toate – vad comercial, un acoperis, tot confortul. Are standul pozitionat strategic, chiar in hol, la intrare, primul din dreapta. Programul lui e de la 8 dimineata pana la 8 seara, iar in week-end, de la 10 dimineata pana la 12-1 noaptea. Fluxul de vizitatori e mai mare sambata si duminica. In dreapta si in fata lui, alti 6-7 creatori de bijuterii, iar in sala principala a cladirii, se desfasoara, in acelasi timp, un targ de antichitati. Nu-i e teama de concurenta. „In handmade nu te stimuleaza concurenta, te stimuleaza vanzarile. Faci lucruri frumoase, vinzi. Vinzi, mananci friptura. Nu vinzi, o dai pe gratar de stevie si de urzici.” Valentina Tan, zisa si Dede, colega de targ si creatoare de bratari de tot felul, de la ata la alama, piele, pietre, cristale, metal si argint, l-a cunoscut pe Tarachiu la Targul Asociatiei Artistilor Creatori. „In creatiile lui descoperi bucuria cu care lucreaza, iti vei da seama ca ii place ceea ce face. Fimo ii da oarecum frau liber imaginatiei, ii lasa acea „nebunie” de care firea lui are nevoie.” Mai spune despre Tarachiu ca este un tip haios, cu un simt al umorului peste medie, tot timpul pus pe sotii si glumite, „regele neincoronat al targovetilor”.

Spatiul alocat la targul din fosta cladire a bibliotecii il costa 25 de lei pe zi, de luni pana vineri si 50 de lei pe zi, sambata si duminica. Uneori isi acopera chiria, alteori nu. „Daca scot taxa repede sunt boier, dar pana duminica seara am tot timpul. Stiu multe persoane care n-au scos nici taxa, au venit cu bani de acasa.” Multi oameni se uita, admira, pipaie, ii studiaza produsele, apoi pleaca mai departe. In week-end stau la stand pe rand, cand el, cand Paula. Ea vine dimineata, iar el sta dupa amiaza. Ea crede ca noul „job” al sotului e benefic pentru el, chiar daca nu prea ies bani din afacerea asta. „Ii place mult ceea ce face, iar asta inseamna pasiune si responsabilitate” spune ea. Il sustine ori de cate ori poate. Concediul si l-a petrecut aici, alaturi de el.

Privind retrospectiv, Tarachiu este constient ca a facut greseli de-a lungul timpului. Graba si lipsa de tact au fost principalele impedimente. El recunoaste ca, daca ar fi avut mai multa rabdare, probabil ca nu ar fi abandonat atat de repede proiectele incepute. „Daca nu venea banutul repede, renuntam.” Si-ar dori sa fie independent financiar, dar nu poate. Nu in tara asta si nu cu legile astea. Acum are rabdare, timp si are in continuare sprijinul sotiei. Pentru el n-a contat cine aduce bani in casa, chiar daca au avut parte de perioade bune si proaste, considerand ca este o familie unita si la bine si la greu. Astazi, nu se vede facand altceva decat bijuterii. Spune ca doar lutul cu care lucreaza il mai accepta asa cum este astazi.

Tarziu, in noaptea de iulie, artizanii de la targ isi strang standurile, duc produsele in masini si pleaca spre case. Unii, veseli, altii, tristi. Ca mai toti artistii. Maine o vor lua de la capat.

Acest articol a fost realizat in cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtator”, sustinut de ING Asigurari de Viata si organizat de Decat o Revista
























15340 vizualizari

  • 0 (4 voturi)    
    material fluviu (Miercuri, 14 ianuarie 2015, 15:55)

    nimrod [utilizator]

    Cum anu' ăsta voi împlini 61 de ani, pot să întreb şi eu, ca omu', aşa, şi?
  • 0 (6 voturi)    
    tl;dr (Miercuri, 14 ianuarie 2015, 16:33)

    RedGuard [utilizator]

    Adică: Too long, didn't read.
    • +5 (7 voturi)    
      E lung dar e bine scris, (Miercuri, 14 ianuarie 2015, 22:46)

      Con_stan_tin [utilizator] i-a raspuns lui RedGuard

      odată început te prinde și-l citești cu plăcere până la sfărșit. Articolul e plin de optimism.
  • +7 (9 voturi)    
    . (Miercuri, 14 ianuarie 2015, 19:11)

    Havel [utilizator]

    Mie articolul mi s-a parut interesant....o analiza buna a unei generatii pana la urma, o poveste a tranzitiei...
  • +5 (5 voturi)    
    Foarte fain articol (Joi, 15 ianuarie 2015, 11:07)

    R.A.Muresan [utilizator]

    Mare lucru ca putem citi asa ceva pe hotnews.ro. Cred ca genul asta de reportaj e rar la noi si nu inteleg de ce. Daca ar fi sa ma iau dupa numarul de vizualizari, cerere exista.
    Sint dintre cei care nu citesc stiri despre vedete: ma intereseaza sa aflu ce fac, cum fac oamenii vii pe linga care trec si a caror poveste nu o stiu -- framintarile si gindurile lor, reusitele dar si esecurile.
    Spunem adesea si mai mult de forma ca fiecare individ e unic. Eu nu vad aici analiza unei generatii, fiindca omul asta e cu-adevarat unic.
  • +3 (3 voturi)    
    Wow, 100% Romania (Joi, 15 ianuarie 2015, 21:51)

    Canadian13 [utilizator]

    Au fost antecomentatori care au spus mai sus ca articolul este prea lung. Nu sunt de acord…cat de scurt ar trebui sa fie articolul ca sa prezinte viata unui om in ultimii 25 de ani ? Mie unul mi-a placut, este povestea unui om care nu se da batut si care ii spune vietii : hei !, nu am termninat cu tine, mai am ceva de spus/facut .
    Vedeti d-le Tarachiu (sper sa cititi comentariile) noi astia mai tineri ne-am luat lumea in cap si am plecat de nebuni in lume, unii mai aproape, unii mai departe. Dumneavoastra ati ales sa ramaneti si sa fiti actori in spectacolul asta care se numeste Romania cea de toate zilele. Pentru asta, si pentru toate dimineatile in care va treziti si va spuneti ‘’ bun, azi ce mai fac ?’’, eu va respect profund.
    Sanatate sa aveti , si numai de bine sa auzim :) …
    • 0 (0 voturi)    
      raspuns d-lui "canadian13" (Luni, 26 ianuarie 2015, 11:46)

      Aditara [utilizator] i-a raspuns lui Canadian13

      In primul rand doresc sa-mi cer scuze pentru intarzierea cu care va raspund.
      Sa nu credeti ca eu nu m-am gandit s-o "tai" din tara asta. Dupa mineriade (13 -15 iunie a fost ingrozitoare. Pe mine nu m-au batut minerii, in schimb era cat pe ce s-o "iau" de la pensionari. Aveam barba, deh...), imi doream sa plec la un cumatru, in Elvetia. Dar cand a inceput s-o dea din colt in colt (ca n-are spatiu, ca stau inghesuiti... ) am renuntat. Si mi-am vazut de viata mea in conditiile in care milioane de romani faceau acelasi lucru. Voi, cei care ati plecat, sunteti niste oameni foarte tari, eu n-am avut taria si curajul vostru.
      Sanatate maxima va doresc si da, s-auzium numai de bine ! :)


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri