Hotview

Povestea unui om norocos, istorisita de el insusi

de Vlad Mixich     HotNews.ro
Marţi, 18 mai 2010, 15:34 Life | Prin oraş

Mihai Moiceanu
Foto: Arhiva personala
Mihai Moiceanu nu a castigat premiul cel mare la loto si nici nu a fost miraculos salvat din vreo catastrofa. Cu toate acestea, este unul dintre cei mai norocosi oameni pe care i-am intalnit. Povestea lui Mihai e simpla si clara, cum e si rasul sau de urias sanatos. O poveste care poate fi citita, dar si privita. (mai multe imagini aici)

De ce sunt fotograf? Asta imi place. La un moment dat m-a prins flama. M-am sculat ca prostu’ intr-o sedinta de UTC, la liceu, sa spun ce vreau. Stiam ca orice as spune nu se va intampla nimic practic. Dar eu am zis: „Toaşu’, eu vreau sa facem un cerc foto”. Eram in clasa a 11-a. Exista un cerc foto care se facea cu instrumentele personale ale unui profesor de chimie, dar ala era putin cam fustangiu si fetele incepusera sa vorbeasca. Omul, cand a vazut ca se ingroasa gluma, si-a luat sculele si a pus punct. Si eu m-am ridicat cu propunerea asta, din idealismul adolescentului care crede ca s-ar putea intampla ceva. Peste 3 luni m-a chemat profesorul de fizica, un sas, si-mi zice: „Hai Mihai, ca s-au aprobat banii. Tu te pricepi?” Eu nu ma pricepeam deloc, dar am mers la singurul magazin foto din Brasov si am rugat-o pe tanti de acolo sa ne ajute. Si am luat ce era de luat si ne-am dus si le-am montat. Pentru ca eu eram cel mai activ m-au uns sef, mi-au dat si cheia, din cand in cand imi dadeau bani sa cumpar revelator, fixator, mai faceam niste poze, mai faceam rost de niste banuti vanzand cu 50 de bani poza pe la colegi. Si uite asa a inceput sa-mi placa.

Cand am intrat la facultate, vazand bunicii ca-mi place atat de mult, mi-au dat 3000 de lei sa-mi cumpar aparate foto. Am venit in Bucuresti, undeva pe langa Casa Armatei era un magazin foto, si mi-am luat un Zenit, cum avea toata lumea nu?, un aparat de marit, o lampa de laborator, clesti, doza de developare si...la drum baiete! In armata am gasit o biblioteca a unitatii cu carti de foto. Si a luat baiatul la citit. Dupa care am cerut de acasa: trimiteti-mi carti de foto. In anul ala de armata am halit tot ce se putea hali, tot ce era pe piata despre fotografie.

 
- S-a nascut in 1958 si este considerat unul dintre cei mai buni fotografi de peisaj din Romania. - A primit 28 de premii nationale si internationale si este onorat de catre Federatia Internationala de Arta Fotografica cu distinctia de “Excelenta cu rang de argint”. A participat la peste 300 de saloane internationale de fotografie.
- Mihai Moiceanu organizeaza de cativa ani fototururi in muntii Romaniei si in Himalaya. Este autorul primei expozitii de fotografie 3D din Romania: “Povestea unui palat: Cotroceni”.
 
 
Carte de vizita Mihai Moiceanu
Ma batea gandul sa dau la Bucuresti la Teatru si Film, dar auzisem tot felul de zvonuri. Ca locurile sunt 3 pe tara, ca sunt aranjate, ca te duci degeaba sa dai acolo ca nu intri. Mi-am zis ca nu merita sa pierd vremea, asa ca am dat la inginerie. In facultate am inceput chiar sa castig ceva banuti: faceam fotografii pentru colegi, developam filme alb-negru, totul la preturi studentesti si, in plus, am lucrat in „barter” pentru Muzeul Primei Scoli Romanesti. Directorul de acolo avea nevoie de fotografii si mi-a spus: „Ma, nu pot sa-ti dau bani, dar pot sa-ti dau un obiectiv”. Mi-a dat un teleobiectiv rusesc de 300. Foarte tare! Am lucrat vreo 2 ani pana mi l-am platit. Ei, si asa s-a intamplat.

***

Statul te obliga pe vremea aia sa faci stagiatura. Trei ani te duceai unde te trimitea tara. Bineinteles ca toata lumea umbla cu pile, cu aranjamente si nimeni nu pleca unde era trimis. Eram ca o bila cu titirez: desi o dai pe la margine, tot la mijloc ajunge. Dupa 9 luni de navete imposibile am ajuns tot la Brasov. Eram contopist la o centrala de produse refractare. Nu rade! Asta eram, ce dracu’ sa fac. Aveam un prieten, mult mai batran decat mine, care era fotograf la un Institut de Proiectare din Brasov. Si ii spuneam: „Mamaaa Caline, ce mi-ar placea un serviciu ca al tau!” Si la un moment dat Calin imi spune: „Bai, vezi ca directorul de la Trustul de Constructii din Brasov cauta pe cineva priceput.” M-am dus si ala mi-a zis „Hai!” Dar eu nu puteam sa ajung decat de la 1 septembrie, ca mai repede nu-mi dadeau transferul. Pe 1 septembrie am fost la directorul meu general care s-a suparat cand m-a vazut: „Bai, da’ tie chiar nu ti-a placut aici la noi de esti imediat cu cererea de transfer?”. „Nu mi-a placut toasu’ ”, i-am zis. „Da’ ce te duci sa faci?”. „Fotograf, toasu’!”. „Hai baa! Da-o dracu’ de treaba. N-ai gasit si tu altceva?”. Pe atunci, fotografia nu era o meserie serioasa. Dar ce? Parca astazi ar fi? Ei, si asa s-a intamplat.

***

Acasa la Hutuli
Acasa la Hutuli
Foto: Arhiva personala
Am primit sarcina sa organizez un studio de productie foto-cinematografica, de vreo 30 de persoane, pentru ca se preconiza constructia unei centrale nucleare la Fagaras. Absolut orice se introducea in constructie trebuia fotografiat. Din ’86 pana la jumatatea lui ’90 am avut pe mana tot ce-si putea dori pe vremea aia cineva care lucra fotografie. Am stat zi de zi in laborator. Pe piata romaneasca gaseai doar substante pure si solutiile mi le preparam eu, pe baza de retete. Era mai nasol ca trebuia sa-mi fac rost de retetele corecte ale producatorului. Fiecare film avea o alta reteta de developare si era complicat sa faci cromatica la color. Retetele mi le aduceau fel de fel de cunostinte. Mai copiam din cate o carte adusa din Germania. Erau si niste mici secrete. Trebuia sa fii bun prieten cu cineva, ca sa-ti dea o reteta. A fost o perioada faina pentru ca toata apasarea mea era sa fac fotografii misto. Partea nasoala era ca ma mai chemau sefii la cate-o nunta, la cate-un chef. Gratis. Le faceam. N-aveam ce face, n-aveam incotro. Bani castigam din faptul ca developam filmele colegilor. Se duceau oamenii la Cooperativa Tehnica si aia le dadeau inapoi niste catastrofe. Si oamenii s-au prins ca eu le fac faine si incet-incet am inceput sa am piata. Ei, si asa a fost.

***

La sfarsitul lui 1990 eram dezorientat. Nu stiam ce pot face eu cu treaba asta. Nu era inca vorba de fotografie comerciala. Nu aveam de unde sa stiu ce va veni. Aveam deja 32 de ani si mi-am gasit un loc la Casa de Cultura a Studentilor, unde predam fotografie. Asa am reusit sa ma mentin pe linia de plutire. In acea perioada am urcat pe cel mai inalt varf din Caucaz, pe Elbrus, la 5643 metri. Doi ani la rand am urcat cu astfel de expeditii. Culmea e ca nu era scump. Eu am mers cu niste alpinisti de la Chisinau si pretul pentru o expeditie era cat un salariu si jumatate. Muntele este o stare de spirit, o traire pe care o ai mergand acolo sus. Cand ajungi acolo sus, nimic nu te mai intereseaza. E atat de frumos acolo pe varf incat ai senzatia ca toata mizeria ramane in vale, ca ceata aia pe care o vezi toamna peste depresiuni si peste oras, ceata aia neagra si mazgoasa, ramane in urma. Si tu esti sus, la aerul frumos, si nu te mai intereseaza nimic.

***

Dhaulagiri Himalaya
Dhaulagiri Himalaya
Foto: Arhiva personala
Intre timp a venit la mine un profesor de sociologie care vroia sa obtina licenta pentru un post de televiziune si mi-a propus sa facem un film. Stiam sa fac film pe 16mm si sa montez, dar ciuciu-buciu, cand era video eram plutasul de pe Bistrita. Habar n-aveam. Mi-aduc aminte ca ne-am dus la unul care facea nunti sa ne monteze filmul video. Si ala ne-a luat asa, de sus: „Ce ba, vreti sa faceti post de televiziune si sa va invat eu, nuntasul?” Asa am ajuns in echipa care a organizat un post de televiziune din Brasov. A fost o perioada foarte interesanta, in care niste oameni virgini din punctul de vedere al televiziunii ne-am apucat sa construim un post care a avut o audienta uriasa in Brasov. Canal P+, ii spunea. Adrian Sarbu a vrut sa cumpere postul asta din Brasov, dar fostul patron se tinea tare bat si n-a vrut sa-l dea. Pana la urma, Sarbu nu avea nevoie de sculele aluia, ci de oameni. Si toata echipa de acolo a migrat la ProTV. Pe vremea aia ProTV-ul era imens pe piata de media. Atunci am inceput sa fac o emisiune care se numea Oxigen, care s-a dat in 1996 si 1997 si pe postul national. Era despre aventuri in natura. Orice fel de aventura. Ideea zacea in mine de nu stiu cand. A fost o perioada frumoasa, dar facuta saptamanal ma seca. Dupa aproape doi ani, cand eram deja secat, mi s-a oferit posibilitatea sa devin director de statie TV. ProTv-ul infiintase o statie cam fantoma, la Poiana Brasov, si eu m-am dus acolo sa fac marketing si vanzari pentru televiziune. Asta m-a ajutat foarte mult sa am zvacul necesar pentru a pleca din ProTv si a-mi incepe propria afacere. Mi-am facut firma de fotografie comerciala. O faceam strict pentru bani. Trebuie sa ajungi la un anumit nivel ca sa castigi din placerea ta. Asta nu se intampla de la inceput. Prima data mananci ce ti se da. Dupa ce esti suficient de sus, mananci ce ai chef. Si am mancat ce mi s-a dat multi ani.

***

Intrasem deja in lumea fotografilor, castigasem niste premii, aveam un oarecare nume. Fotografie de peisaj am inceput sa fac de la inceput si alpinist sunt de-acasa, din familie. Niciun moment nu am incetat sa merg pe munte. Cand eram la Scoala de Arte am invatat sa spun povesti prin imagini. Omul sta mai usor la fotografiat decat muntele. Stii de ce? Cu omul poti avea un dialog. El te poate intelege si la un moment dat il poti duce tu catre ce vrei, in functie de cat de bun comunicator esti. Sunt oameni si oameni: in special in ultimul timp constat ca oamenii nu mai sunt crispati in fata aparatului fotografic. Poate ca s-au obisnuit. Pe vremuri, nu reuseam sa-i determin sa aiba naturaletea pe care o au acum. Pe cand muntele...sanatate buna. Ori e, ori nu e. Lumina poate sa fie buna sau poate sa nu fie deloc.

Patagonia Foto Moiceanu
Patagonia Foto Moiceanu
Foto: Arhiva personala
Prin 2000 mi-a traznit sa fac fototururi. Daca la un curs de fotografie inveti intensiv cum sa faci fotografie, cum sa te pozitionezi in peisaj, in fototur organizezi oportunitati. Mergem in locuri in care de unul singur ti-ar fi foarte greu sa ajungi. Primul fototur in tara a fost la Magura si primul fototur in strainatate a fost in Himalaya. Acolo m-am dus, ca fotograf si ca om de munte, sa vad Mecca. Am plecat cu inca 3 insi pe care nu-i cunosteam. Le-am zis: „Uite, eu vreau sa merg acolo, organizez asta, vreti sa veniti cu mine?” Si am mers.

Nepalezii stau la fotografiat cum se sta pe la noi la sat. Du-te la noi in oras cu un aparat pe strada si incearca sa faci cuiva o fotografie ca s-ar putea sa iei o geanta in cap sau o servieta dupa gat. Dar hai sa fim seriosi: de ce te-ar interesa un portret cu oameni de pe strada dintr-un oras european? N-au nici poveste, toti suntem destul de uniformizati. Daca subiectul este exotic dintr-o data fotografia devine mai interesanta. Nu e o mare intelepciune ce spun eu, ci pur si simplu o constatare. De un veac si jumatate, de cand s-a inventat fotografia, lumea a ramas la fel de avida de fotografii din locuri exotice, locuri in care stie ca nu va ajunge.

Lopsang Sherpa e prietenul meu din Nepal. Impreuna cu el organizez turele din Himalaya. E un serpas care are in spate foarte multi ani de urcat pe munte. Acum are propria lui companie de ghizi montani. L-am gasit pe Internet si ne-am intalnit prima data la aeroport. Cand am vazut cat de bine a iesit prima expeditie, i-am spus: „Lopsang as vrea sa vin in fiecare an. Vezi ca eu fac ture foto, nu sunt ca muntomanii aia. Eu s-ar putea sa ma scol disdedimineata si sa ajung noaptea. Sa nu tipati dupa noi, noi avem nevoie de timp sa privim muntele.” Oamenii au inteles si au reactionat perfect. Cea mai frumoasa fotografie acolo am facut-o, la un apus pe un varf, Kala-Patar, sub Everest. La pranz fusesera nori si spre seara s-a limpezit. Pe masura ce se limpezea se vedea din ce in ce mai bine Everestul. Si seara a fost complet senin si a venit umbra aia care se ridica, pana ce a ramas numai motul Everestului luminat si... pac...a disparut. Pana am ajuns pe varful ala am umblat o saptamana. Eram la 5600 metri si am stat pana ce s-a intunecat. Atunci a fost si o parte nasoala: unul dintre baietii cu care am fost era cam terminat. Am facut un popas la o surplomba, aveam zapada pana la genunchi si a trebuit sa-i imbarbatez. Zic: „Hai bai, suntem barbati sau carlige de rufe?”. Am baut niste ceai, am luat niste ciocolata si am plecat mai departe. Asta a fost.

***

Cand eram tanar ma uitam cu jind la fotografiile din National Geographic si-mi spuneam: „Doamne, ce frumos ar fi sa ajung odata sa fac si eu asa ceva”. Eu ma bucur ca pot face in viata ceea ce-mi place. Sunt fotograf si fotografia e comunicare. Intr-o singura imagine spui o intreaga poveste. E o comunicare esentializata.

Intotdeauna cea mai frumoasa fotografie pe care am facut-o e cea care urmeaza. Daca avem deja un tel atins, atunci e nasol. Intotdeauna trebuie sa avem ceva in fata. Ce e mai important in viata? Tinta! Important e sa ai o tinta.


Citeste mai multe despre   






















10142 vizualizari

  • +1 (1 vot)    
    Felicitari (Marţi, 18 mai 2010, 15:24)

    Emi Cristea [anonim]

    Fac parte si eu dintre pasionatii de fotografie, si cu siguranta mi-as dori sa ajung si eu acolo unde a ajuns el ... sa traiesc din pasiune si sa mananc ceea ce-mi place si nu ceea ce mi se da.
  • +2 (2 voturi)    
    Bravo (Marţi, 18 mai 2010, 15:59)

    anonim [anonim]

    Fotografia e o pasiune misto!
  • +2 (2 voturi)    
    mai mult (Marţi, 18 mai 2010, 16:06)

    vlad [anonim]

    Citeam, dadeam scroll si speram sa nu se mai termine. Vlad, baga un "extended play" sau roaga-l pe nenea Moiceanu sa faceti o carte.
  • +2 (2 voturi)    
    bravo (Marţi, 18 mai 2010, 16:07)

    wideangle [anonim]

    jos palaria!
  • +1 (1 vot)    
    Tinta (Marţi, 18 mai 2010, 16:11)

    Bug Zileriu [anonim]

    O poveste frumoasa.
    Si o concluzie: "Tinta! Important e sa ai o tinta"
    E ceea ce da sens si coerenta vietilor noastre.
    Restul este zgura...

    Multumiri domnului Moiceanu,
    multumiri domnului Mixich!
  • +1 (1 vot)    
    Frumos (Marţi, 18 mai 2010, 16:18)

    ignatiu [utilizator]

    Frumos articol si... succese in continuare d-le Moiceanu
  • 0 (0 voturi)    
    Adevarat (Marţi, 18 mai 2010, 18:10)

    Leonard P. [anonim]

    Am citit povestea cu multa placere,si mi-am adus aminte de o perioada, petrecuta impreuna. Da , ai fost un norocos, ma gandesc ce mare bucurie ar fi simtit, profesorul Petre Sirin citind aceasta poveste.
    Mult succes in continuare.
  • 0 (0 voturi)    
    Norocul si l-a facut cu mana lui (Marţi, 18 mai 2010, 18:11)

    Dragos B. [anonim]

    Mihai Moiceanu e si un tip foarte de treaba. Amabil. Volubil. Isi bate capul si cu AAFR-ul, cu comunitatea fotografica.

    Dupa cum se vede din articol, norocul si l-a facut cu mana lui.

    Jos palaria!
  • 0 (0 voturi)    
    intr-adevar norocos (Marţi, 18 mai 2010, 18:30)

    Adrian [anonim]

    Sau cum de fapt norocul si-l mai si face omul cu mana lui - succes in continuare.
  • 0 (0 voturi)    
    vise.. (Marţi, 18 mai 2010, 19:05)

    Anca [anonim]

    Mare noroc sa faci in viata ceea ce iti place.
    Dupa ce l-am vazut pe domnul Moiceanu in carne si oase la o expozitie personala, dupa ce l-am auzit vorbind ..am ramas fara cuvinte.! imi doresc din tot sufletul sa merg in Hymalaya, sa respir aer nepalez ,iar domnul Moiceanu sa imi fie prieten de drum.
  • 0 (0 voturi)    
    Norocul vine la cei care il merita (Marţi, 18 mai 2010, 21:01)

    Andrei Baciu [anonim]

    O incantare sa citesc povestea, domnule Moiceanu. Imi dovedeste ca un fotograf, cu cat e mai mare, cu atat are mai mult bun-simt. Felicitari si la cat mai multe tinte! :)
  • 0 (0 voturi)    
    salutari... (Marţi, 18 mai 2010, 21:17)

    Vera [anonim]

    :) nemaipomenit! am avut ocazia sa il cunosc personal pe Mihai Moiceanu si inaintea fotografiilor este un om extraordinar, cu un suflet mare si bun. felicitari, Mihai !
  • 0 (0 voturi)    
    Frumos spus! (Marţi, 18 mai 2010, 22:14)

    eugen [anonim]

    Bravo Mihai si bravo Hotnews! Avem nevoie de asemenea povesti de succes (daca pt spune asa).
  • 0 (0 voturi)    
    sincer (Miercuri, 19 mai 2010, 0:46)

    bumbutz [anonim]

    Frumos si sincer, Mihai. Bravo!
  • 0 (0 voturi)    
    Toata lumea . . . (Miercuri, 19 mai 2010, 8:45)

    gheorghe [anonim]

    . . . .spune ca ai fost norocos! Ba chiar si tu eroul aceste frumoase povesti spui acelasi lucru! Eu spun ca singurul tau noroc a afost acela ca la acea sedinta din liceu ai avut parte de un activist de partid cu doxa care a inteles doleanta ta si ia dat curs. Ca daca era un idiot . . . ? Restul a fost doar munca! Munca multa si multe renuntari din partea ta si poate si a familiei tale. Bravo! Un sincer bravo pentru asa o viata implinita. Bine ar fi daca toti conationalii nostri ar intelege ca numai munca iti poate aduce satisfactiile pe care le astepti de la viata. Din pacate prea multi dintre noi stam cu mana intinsa.
  • 0 (0 voturi)    
    top (Miercuri, 19 mai 2010, 11:26)

    noon [anonim]

    Multumim Vlad pentru un nou articol - poveste. Si nu doar atat...din articolele astea descopar ca avem si noi, aici, modele de urmat (role models).
    Un sincer multumesc!
    PS: articolele tale sunt mereu in rubrica Top 5 cele mai Citite...si asta imi da speranta...
  • 0 (0 voturi)    
    frumos (Miercuri, 19 mai 2010, 12:19)

    olahus [anonim]

    E o adevarata placere sa citesti un articol ca acesta. Din pacate, trebuie sa le cauti din greu in muntele de prostii care ni se baga in cap prin media. Felicitari!
  • 0 (0 voturi)    
    bravo (Miercuri, 19 mai 2010, 14:45)

    nahir [utilizator]

    esti unul din putinii care si-au atins scopul si fac doar ceea ce le place.
    nu doar norocul ci si tenacitatea ta te-a ajutat sa fi implinit.
    inca o data felicitari.
  • 0 (0 voturi)    
    felicitari! (Miercuri, 19 mai 2010, 16:56)

    istvan [anonim]

    bravo mihai, tine-o tot asa, esti un model de urmat!
    si ca om si ca profesionist.
  • 0 (0 voturi)    
    felicitari (Joi, 20 mai 2010, 6:39)

    codrinxyz [anonim]

    felicitari.
    as adauga doua mici comentarii. este un paradox ca, in general, fotografiile sunt apreciate ca arta, desi mai este mult pana la o recunoastere deplina a acestui domeniu, dar fotografii sunt considerati entitati neserioasa, chiar parazitare.
    si, in ceea ce priveste fotografia de portret, consider ca exista o fascinatie in toata vanatoarea de expresii. ca sa faci un portret frumos pe langa noroc, trebuie sa urmaresti mult subiectul, sa incerci sa/l surprinzi sa/l imortalizezi efectiv. este adevarat ceea ce spuneti si despre fotografia de peisaj, dar cred ca lucrurile pot fi duse la limita si la fotografia cu subiecti umani (cea de portret in general)
    numai bine
    mi/a placut mult povestea dumneavoastra
    si vorba altcuiva dinainte, se merita o carte pe toata aceasta experienta
    • 0 (0 voturi)    
      sa vorbesti unei fotografii (Marţi, 24 mai 2011, 14:26)

      noname [anonim] i-a raspuns lui codrinxyz

      eu cred ca o fotografie reusita vorbeste, vorbeste efectiv, in mod real, dar trebuie auzita cu niste urechi care nu exista. urechile tale nu exista - pentru ca poate auzi vorba din fotografii. eu cel putin nu aud si nici nu vad decat niste pete de culori. si ma gandesc ca daca il cunosti bine pe "portret", culorile moacei lui nu se schimba.

      un prieten vechi
  • 0 (0 voturi)    
    ******* (Joi, 20 mai 2010, 18:16)

    GyL [anonim]

    Foarte frumos ! La cat mai multe articole de acest gen, despre oameni care isi urmeaza visul si il implinesc.
  • 0 (0 voturi)    
    Bravo (Marţi, 25 mai 2010, 14:02)

    Mihaela Spiridonescu [anonim]

    Excelent om, excelenta poveste de viata!
    Pe Mihai l-am cunoscut acum vreo 9 ani si l-am reintalnit anul acesta. E un adevarat maestru in
    ale fotografiei si un om extraordinar!
  • 0 (0 voturi)    
    omul sfinteste locul (Marţi, 25 mai 2010, 20:59)

    corina marin [anonim]

    m-am bucurat citind acest articol despre succesul unui om care si-a cunoscut telul si si-a implinit visele.
    desi suntem rude nu ne-am cunoscut decat indirect prin tatal meu pe care in cadrul emisiunii Oxigen l-a facut protagonistul unui reportaj despre vanatpare ca pasiune.Sunt plecata de cativa ani din tara si revad cu multa bucurie acel filmulet care mi-l aduce pe tatal meu atat de aproape chiar dupa multi ani de cand a disparut dintre noi.Iti multumesc Mihai si doresc sa faci multor oameni bucurii prin pasiunea ta.
    Franta, Troyes 25.05.2010
  • 0 (0 voturi)    
    foto (Miercuri, 9 iunie 2010, 11:19)

    Mircea Anghel [anonim]

    Numai cine nu il cunoaste pe Mihai crede ca tot ce a povestit poate sa i se intample oricui, daca "munceste".
    Arta adevarata, pe care o face Mihai, este acea sclipire ce nu poate sa o aiba oricine. Nu suntem nascuti toti sa devenim mari fotografi. Este foarte adevarat ca in spatele reusitelor sale sta si foarte multa munca dar el are ceva special, ce il individualizeaza si ca fotograf si ca om.
    Si numai eu stiu cat s-a zbatut si cu AAFR-ul nostru, treaba pe care o face pur si simplu de amorul artei, fara sa ii aduca nici un venit, ba din contra, contribuind cu bani si munca, pentru ca impreuna cu noi, ceilalti, sa aducem la suprafata ceva ce altii s-au straduit peste 20 de ani sa bage la fund.
    Sanatate, succes si "lumina buna" dragul meu prieten.


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri