În cele trei zile pe care le-am petrecut în Iordania am cunoscut oameni prietenoși, o țară spectaculoasă, dar și un haos și un neprevăzut care au farmecul lor.
E aproape o blasfemie, de fapt, să spui „pe repede înainte în Iordania”. Acolo, lucrurile par să aibă alt ritm, o relaxare leneșă și o altfel de prioritizare a lucrurilor decât în Occidentul grăbit.
Se vede în nonșalanța oamenilor care lenevesc trântiți pe te miri unde, în naturalețea cu care spun că îți dau două camere în loc de una pentru că le este prea lene să mai mute un pat sau în felul expert în care scot un preț din burtă pentru că un calcul ar fi prea complicat.
Când vezi un bilet de câteva zeci de euro spre Iordania, nu te gândești prea mult. Adică eu nu mă gândesc prea mult, și nici prietenii mei pentru care a se urca în avion spre undeva e la fel de natural ca a merge la o bere la cârciuma din colț. Așa că excursia noastră scurtă, în patru oameni și în patru zile, a plecat de la niște bilete de avion ieftine.
Fac o paranteză. Pe vremea când biletele de avion erau mai scumpe ca trei ginuri tonice în club, planificarea unei vacanțe începea de la destinație. Întâi stabileam unde vreau să ajung și apoi urmăream promoții, făceam un traseu, un buget etc.
Acum, au apărut călătoriile pe impuls - ia uite ce bilet mai ieftin ca trenul până-n orașul natal, îl iau și mai văd eu apoi unde stau, ce mănânc, ce beau. Detalii.
Iordania în ianuarie: frig, dar nu chiar atât de frig încât să te descurajeze
Deșertul iordanian. Fotografii de Ioana Epure
Cel mai bine, când mergi în Iordania, e să îți iei Jordan Pass. Include viza plus intrări la diverse obiective, printre care și, firește, Petra. E 99 USD pentru o zi la Petra, 106 pentru două și 113 pentru trei, plus încă vreo 40 de locuri pentru care noi nu am avut timp. Ca idee, luate separat, Petra e 70 USD și viza 60.
Iordania noastră pe impuls a fost minunată. Am ajuns spre seară în Amman, de unde am plecat cu o cutie de chibrituri ce stătea să se dezmembreze la fiecare curbă, aka mașina închiriată, spre Petra. Dornici să ajungem rapid, am mers „țeavă” și am ajuns rupți de foame.
În Petra, surpriză pentru bagajul nostru mic și fără polare de ski în el: am găsit un frig demn de o țară cu paralele mai la nord. Cazarea minunată dar frig, frig, ne băteam pe două încălzitoare care nu făceau față interiorului opulent și ușor kitsch.
Intră în scenă Mahmud, proprietarul hotelului, un tip pe la vreo 50 de ani cu un chef teribil de vorbă. De la el am aflat, cu ochii lipiți de somn și în fața unui platou uriaș cu kebaburi, pui tăiat cu satărâul se pare, cartofi prăjiți și murături, cum stă treaba cu banii în Iordania.
Iordania e scumpă, chestie pe care o remarcaserăm și noi pe drum când la o gheretă ne-au cerut vreo șapte dolari pe un sandviș. Chestiunile financiare se împletesc de șoc și groază pentru portofel cu cele familiale.
De la Mahmud am aflat că mesele în familie încep de obicei de la 40 de oameni, că mielul e mult mai scump, dar că dă mai bine la rude sau că cel mai bun cadou pentru mătuși constă întotdeauna în bani. Ne-a făcut un calcul extins despre nevoile financiare ale unei familii, mare parte din ele ducându-se pe cadouri, mese și chermeze.
Petra, Iordania- orașul nabateenilor
Petra, Iordania
A doua zi, bine congelați după noaptea la aerotermă, am văzut Petra. Petra e superbă. Petra nu seamănă cu nimic, nici măcar cu Persepolis-ul din zonă, și el superb, de altfel.
Orașul nabateenilor, capitala imperiului în secolul 6 î.Hr., cu clădiri construite în stâncă, bine păstrat și cu o culoare deșertică ce te trimite imediat într-un film al trecutului, e mult mai liniștit în ianuarie-februarie decât te-ai aștepta.
Sigur, turiști sunt, dar chiar ai șanse să faci o poză fără douăzeci în cadru.
Imperiul nabateean a fost absorbit de cel roman în anul 106, în 663 a fost distrus în mare parte de un cutremur iar în 1189 abandonat. Și uitat. Bine a făcut elvețianul explorator deghizat în arab Johann Ludwig Burckhardt că l-a descoperit, în 1812, plin de beduini, și l-a făcut cunoscut. Unde s-ar fi filmat Indiana Jones altfel?
Petra, Iordania
Glumesc, cu sau fără Indiana Jones (apropos, glumele sunt nenumărate pe tema asta printre beduinii locului), Petra e fabuloasă. O zi cel puțin e de petrecut acolo, spațiul e foarte mare și pantofii buni de mers sunt mai mult decât necesari.
Bine de știut e și faptul că în interiorul sitului găsiți câteva magazine, cafenele sau vânzători ambulanți cu una-alta, cum ar fi apă, cafea, suveniruri. Vestea bună e că sunt micuțe, bine integrate în peisaj, fără să dea impresia nasoală de comercial pe care am văzut-o în multe alte locuri.
De la Petra, ne-am urcat frumos în mașină cu destinația deșert. Pe drum, ne distram citind Wikipedia despre beduinii seducători din deșert, care vrăjesc femeile și le fac să-și lase banii acolo. S-a dovedit că, de data asta, Internetul nu a mințit și ne-am distrat și mai tare.
Deșertul iordanian, locul unde s-a filmat The Martian
Deșertul iordanian văzut la Wadi Rum este spectaculos din orice punct te-ai uita. Nu e deșertul ăla clasic, cu dune de nisip fin, ci unul dur, cu dealuri, stânci de granit și peisaj științifico-fantastic. Nu degeaba acolo s-a filmat The Martian (Marțianul). Uite un loc unde extratereștrii s-ar simți ca acasă.
Cele câteva resort-uri din zona protejată sunt și ele spectaculoase, cu căsuțe îmbrăcate în pânză de cort sau cu construcții sferice, ca un OZN, cu partea de sus deschisă, ca să vezi stelele. Cu o aplicație care identifică stelele și constelațiile, înveți astronomia într-o noapte de căscat ochii la cer. Cu un fotograf bun, ai cele mai faine poze de profil, cu capul în stele, la propriu.
Seara, în camp, e distracție cu ceai, că bere noi n-am găsit, deși am depus toate eforturile. De fapt, bere n-am găsit pe niciunde, nu că ar fi interzis alcoolul complet, doar că e foarte greu de găsit. Beduinii s-au strâns seara la dans și glume în jurul focului, ceaiul fierbea înăuntru, vrăjeala era la cote maxime.
Amicul nostru de moment, Mohammed dar putem să îi spunem Carlo, vrăjea populația feminină cu un talent demn de o telenovelă arăbească. “Victimă” i-a căzut și o prietenă din grup, care a aflat cu ocazia asta că are cei mai frumoși ochi de pe pământ, că Mohammed o iubește veșnic și că ce-ar fi să-i arate stelele de la el din cort, învelită în cojocul lui. Noi, ceilalți, firește, ne tăvăleam pe jos de râs.
Și mai amuzant a fost când Mohammed al nostru a început să vrăjească la două mâini, cu prietena noastră în stânga și o nemțoaică în dreapta. „I love you” într-o parte, „I love you” în cealaltă, „your eyes are beautiful” în stânga, „your eyes are beautiful” în dreapta.
Cu nemțoaica a avut ceva succes, își făcea planuri de vizitat iar ea îi povestea de părinții stricți care nu o lasă să aibă prieten. I-am lăsat împreună, pariul nostru e că a văzut stelele învelită în cojocul lui.
Plimbarea de a doua zi prin deșert cu jeep-ul a fost dincolo de spectaculoasă. Ne-au interesat mai puțin atracțiile fixe, gen fântâna lui Lawrence al Arabiei, cât peisajul. Nu mă mai săturam privind întinderea de nisip, munți, dealuri, pietriș, grote ascunse, canioane, formațiunile făcute parcă de un artist nebun. Doar pentru deșert și merită din plin plimbarea până în Iordania.
Ma’an, locul unde internetul a dat-o în bară
Din Wadi Rum, destinația Amman. Direct, am crezut noi, fără să luăm în considerare că a noastră cutie de chibrituri pe roți ar putea să cedeze nervos. A cedat. Din fericire, a cedat într-o benzinărie în Ma’an.
Despre Ma’an citisem pe marele internet că e un loc neprietenos, cu oameni și mai neprietenoși. Aici, internetul a dat-o în bară rău. Toată comunitatea din benzinărie s-a mobilizat să ne repare nouă mașină, să ne îngroape în sticle cu apă deși le spusesem că tocmai am cumpărat apă fix de acolo, să își dea cu părerea și să ne țină de urât până a venit, într-un final, mașina de schimb.
Sau, mă rog, teoretic mecanicul, care avea la el fix o șurubelniță dar care ne-a dat mașina cu care venise, complet depășit de situație.
Ne-am supărat un pic, am fi vrut să experientăm mai mult hipsterimea din Amman și să ne plimbăm mai mult pe acolo. Nu am apucat, am ajuns seara, am mâncat un falafel la un restaurant celebru pentru asta în oraș, practic o dugheană, plină de poze cu regele și cu regina, care trecuseră și ei pe acolo.
Dimineața ce am apucat să ne plimbăm vreo trei ore și să vedem că Ammanul are multe straturi și o atmosferă pe stradă agitată, plină de viață, cam ca în orice oraș arab. Data viitoare, ne-am spus și ne-am grăbit spre aeroport.
În cele trei zile în Iordania am cunoscut oameni prietenoși, o țară spectaculoasă, un haos și un neprevăzut care-mi place. Mă anxietează mai mult o vacanță așezată, într-un loc curat și organizat și previzibil, cu oameni politicoși și previzibili, decât una în care ba se strică mașina, ba apare beduinul vrăjitor, ba te rătăcești pe străduțe întunecate, ba, ba, ba.
Și, când crezi că diferențele culturale sunt fermecătoare și nu periculoase, orice călătorie devine mai relaxată. Iordania mi-a dat un sentiment de siguranță, pare locul ăla unde, dacă se întâmplă ceva, sigur va improviza cineva o soluție.
Luați-vă cartelă cu net acolo, apropos de soluții, nu știți niciodată când trebuie să căutați drumul bun, poveștile locale sau când să sunați după o mașină de schimb.
1
7
