Povestea se intampla, pentru cine nu cunoaste deja subiectul, in subteranele New Yorkului, oras unde metroul circula non-stop. Un fotograf dornic sa-si faca un portofoliu care sa intereseze o cunoscuta galerista, surprinde niste instantanee cu o tanara agresata despre care afla a doua zi din ziar ca e data disparuta.
Cu un interes care se va transforma curand in obsesie, fotograful urmareste – tot noaptea, un barbat cu aer bizar si o geanta demodata in mana, si observa la el acelasi inel pe care-l surprinsese in instantaneele cu fata disparuta.
Peste un blat alcatuit din existenta cotidiana a personajelor – fericirea casnica a fotografului care se pregateste de insuratoare, discutiile cu galerista care incearca sa-l seduca, forfota sanogena a orasului diurn, discutiile cu prietenii – sunt asezate incursiunile tot mai dese in subteran care il transforma pe erou, facandu-l tot mai violent, mai impulsiv si mai asocial.
Compozitia astfel obtinuta e insiropata cu activitatea nocturna a criminalului sadic. De fapt, il vedem la lucru foarte repede, insa motivele pentru care o face se dezvaluie treptat.
In economia filmului, cel mai putin reusite sunt secventele de la final. E drept, Clive Barker a dorit asta, dar scenariul ar fi putut argumenta mai mult pe marginea deznodamantului pentru ca, dupa desfasurarea bine tinuta in frau a intrigii, sfarsitul e moale, previzibil si oarecum frustrant.