Sir Edmund Hillary - primul om care a cucerit Everestul, cel mai inalt munte de pe continentele lumii - a decedat in aceasta noapte, la varsta de 88 de ani, a anuntat premierul neo-zeelandez, citat de France Presse. Hillary a murit in urma unei crize cardiace la un spital din Auckland. Starea sanatatii sale se agravase in ultimii ani. “Sir Ed se caracteriza a fiind un neo-zeelandez simplu, cu calitati modeste. In realitate, insa, el a fost un colos, un erou” - a precizat premierul neo-zeelandez, intr-un comunicat dat publicitatii.
Alpinistul a reusit sa urce primul pe Everest (8.849 metri) pe 29 mai 1953, fiind insotit de nepalezul Tensing Norgay, iar stirea a facut atunci inconjurul lumii. De fapt, stirea a devenit publica abia pe 2 iunie, ziua incoronarii reginei Elisabeta a II-a, astfel incit britanicii au considerat-o drept un semn bun pentru viitorul tarii lor.
In acelasi an, Hillary a fost facut cavaler de catre regina. Norgay, pentru ca nu era cetatean al unei tari din Commonwealth, a primit Medalia Imperiului Britanic.
Sir Edmund Hillary si-a consacrat viata desfasurand actiuni caritabile pentru populatia din regiunea muntilor Himalaya. El a construit numeroase scoli si spitale pentru localnici si a declarat ca aceasta si nu cucerirea Everestului a fost cea mai mare realizare din viata sa.
Cu certitudine, Sir Edmund Hillary este unul dintre cei mai mari exploratori ai lumii, reusita sa din 1953 putind sta alaturi de momentele importante ale secolului al XX-lea, precum ajungerea primului om la Polul Sud sau prima traversare a Atlanticului.
O evocare dupa 50 de ani
La 50 de ani de la prima ascensiune a Everestului, Sir Edmund Hillary povestea pentru National Geographic:
"Chiar din dimineata zilei de 29 mai 1953, atunci cind Tenzing Norgay si cu mine am devenit primii alpinisti care au pasit pe virful muntelui Everest, am fost considerat un erou al aventurii. Adevarul este ca sunt doar un neozeelandez simplu, caruia viata i-a pus in fata numeroase incercari. De fapt, uitindu-ma in urma, dupa 50 de ani, atingerea virfului Everestului pare, din multe puncte de vedere, mai putin importanta decit alti pasi pe care i-am facut in acest timp - pasi meniti sa imbunatateasca vietile prietenilor mei, serpasii din Nepal, si sa protejeze cultura si frumusetea Himalayei.
Nu ca n-as fi fost incintat sa ajung pe acoperisul lumii. Imi amintesc momentul in care Tenzing si cu mine ne-am gasit fata in fata cu creasta finala, plina de gheata, care ducea spre virf. Unii coechipieri anticipasera ca aceasta creasta va fi imposibil de urcat, insa noua nu ni s-a parut atit de inspaimintatoare. Dupa ce ne-am montat butelii noi de oxigen, am pornit la asalt. Eu deschideam drumul taind o serie de trepte in gheata, cu pioletul.
Dupa aproape o ora, am ajuns la un contrafort de stinca de 12 metri inaltime, care ne-a oprit inaintarea - o problema destul de serioasa la aproape 8.840 de metri inaltime. In partea dreapta, o cornisa de gheata, taiata de o lunga crapatura, spinzura deasupra peretelui. Dincolo de cornisa, muntele se pravalea abrupt catre Ghetarul Kangshung, cel putin 3.050 m. O sa tina cornisa atunci cind voi incerca sa o urc? Nu exista decit un singur mod de a afla raspunsul...
Mi-am infipt coltarii in gheata de sub mine si am reusit cumva sa ma strecor catre partea superioara a fisurii din gheata, folosind orice priza pe care am putut-o gasi. Pentru prima data am avut convingerea ca o sa reusim sa mergem pina la capat. Spre dreapta, am vazut un dom de zapada rotunjit si am continuat sa tai trepte in sus. In mai putin de o ora am atins virful, de pe care, in orice directie, in jurul meu, nu mai era decit cer... Tenzing m-a ajuns din urma - spre marea noastra usurare si bucurie, stateam pe virful muntelui Everest".
0
0
