Am citit un text si m-am intristat din nou, aproape la fel de tare ca in urma cu 27 de ani cand am aruncat chitara si n-am vrut sa mai aud de ea. Mai intai o sa va spun ce s-a intamplat atunci. Aveam vreo 11, poate 12 ani cand am dat cu nasul de muzica. Harry, vecinul de la patru, era rocker, purta chica aia ilegala, pentru care sectoristul te trimitea la frizer, se imbraca in negru, purta geaca de piele. Punea dimineata la mag muzica la maxim, Europe, Whitesnake, Michael Jackson, cred ca si ceva Supertramp. Duduia tot blocul pana la parter de sunete interzise la Radio Actualitati. Aici ascultam fascinat cotele apelor Dunarii inainte sa plec la scoala. Deseori intarziam ca sa mai ascult prin pereti muzica lui Harry.
Nu mai stiu cum am nimerit la un concert Riff, singura trupa rock de pe vremea aia din Sibiu. Am tropait o ora, iarna, intr-o sala inghetata si plina de praf. Era un fel de Compact local, dar mai putin cunoscut. Nu-mi venea sa cred cand i-am vazut prima data. Chica lui Harry parea o gluma, astia aveau coame infoiate, lanturi si zorzoane exact ca in posterele din Bravo cu care ne tapetam peretii. Dar cantau rock, rock adevarat care suna la fel de bine si astazi.
Ca toti pustii, am inceput sa visez ca, intr-o buna zi, voi canta la chitara. Zero talent, doar ceva ambitie si figuri in cap. Am batut-o pe mama la cap pana am convins-o. Am asteptat-o la spital sa iasa din tura in ziua de leafa, nu cumva sa prapadeasca banii pe altele. Si-a dat tot avansul pe o chitara Reghin, roscata cu portocaliu, cumparata de la magazinul Dumbrava. Cand o luam in spate, dispaream cu totul sub ea. Era invelita intr-un fel de carpa gri pe post de husa.
Am luat cateva lectii particulare de la un profesor stagiar, cu ochelari, din pacate i-am uitat numele, cred ca il chema Gabi. M-a invatat "Ranitul dintre linii", "Andri Popa", "Oh, Susannah", notele, cateva acorduri simple si sa cant "ciupit". Asta imi placea la nebunie. Cum nu aveam pic de voce, cand incepeam sa rag priveau toti jenati in jur. Pe cat posibil, evitam cu grija sa deschid gura. Parea mai sigur sa zbarnai corzile. Din cauza ca nu strangeam corect acordurile, scoteau un zgomot imprecis. Cantam la chitara, cum sa zic, cu delicateatea unui cimpanzeu instalat la harpa.
Dar imi placea la nebunie. Stiam ca muzica e undeva in mine dar nu reuseam sa o scot de acolo, s-o fac sa vibreze asa cum simteam eu, uneori trist si grav, alteori alert si vesel, chiar daca urechea mea nu distingea foarte bine intre ton si semiton. Pe vremea aia trebuia sa acordez chitara dupa ureche, cu diapazon. Nu existau tunere de acord. Era un chin pentru tanarul profesor sa o ia mereu de la capat. Intr-o zi mi-a sugerat sa incerc niste cursuri la Scoala de Arta. Gabi se titularizsase si nu mai avea timp de pierdut cu afoni. Scapase de mine.
La Scoala de Arta invata Marius, un var primar talentat la muzica, care stapanea deja bine clapele si percutia. Avea ureche muzicala si prindea repede, dar eu inca speram ca scoala e de vina. Mi-am luat avant si mai tare cand l-am intalnit la Arte pe Grigoras. Tinea un fel de club, niste cursuri cu plata, la care se puteau inscrie si din afara scolii. Entuziasmul mi-a trecut repede, Grigoras era destul de plictisit, exigent si nu prea avea rabdare cu din astia ca mine. In treacat fie spus, la scoala generala nr 15 din Sibiu unde invatam, la ora de muzica nu invam nimic. Era, de regula, ultiam ora, de la care plecam sau chiuleam sa jucam fotbal.
Dupa doi ani de zile, Grigoras mi-a trantit-o intr-o buna zi, de la obraz. Mi-a zis, Dane, repetam de vreo doi ani aceleasi acorduri. N-am intalnit pe nimeni atat de netalentat ca tine. Las-o balta. Am simtit cum se prabuseste cerul, cum se alege praful din toate visele mele si n-am mai vrut sa ascult niciodata prin pereti muzica lui Harry. I-am facut chitara cadou unui prieten si am refuzat sa mai ating vreodata corzile, desi eram inebunit sa-i ascult sunetul, sa-i mangai griful cantand mici partituri.
N-am inteles niciodata de ce sasii de pe strada mea stiau cam toti sa cante rezonabil la un instrument, la trompeta, la chitara, la blockflote sau la toba iar eu nu reuseam sa fac sa sune niste amarate de corzi dupa doi ani de zdranganeala cu profesori fara chef. Ce era, adica, in neregula? Unde greseam atat de grav incat sunam mai departe ca un geam spart, ca o tabla zgariata cu o mana de cuie? De ce chitara mea suna atat de prost, de parca incercam sa cant la fierastrau?
Pentru ca n-am vazut in muzica niciodata o alfabetizare in alta limba. Noi cantam ca sa ne descoperim un talent, sa ajungem mari, sa ne foloseasca la ceva. Nu intelegem nici azi ca muzica e undeva in noi toti, ca limbajul prin care putem citi, traduce si reproduce ce auzim in noi se invata ca orice limba straina, prin studiu si ceva munca. Desigur, unii invata mai repede, altii ceva mai greu iar doar cativa dispun de talent si geniu. Dar spiritul fara o cultura muzicala elementara ramane incomplet, ca trupul fara o mana. Asta au inteles-o si grecii din antichitate, si culturile anglo-saxone care includ muzica in educatia elementara. Fara ea suntem pur si simplu mai salbatici.
Muzica reprezinta singurul act de gratuitate de care suntem in stare ca oameni, singurul nostru contact cu alte lumi. Nu le vom cunoaste niciodata daca vom face mai departe din muzica o corvoada, un chin pentru noi si pentru profesori, daca o privim fie ca pe o imensa inutilitate, ca pe ceva rezervat celor talentati, nu ca pe un act elementar de educatie si alfabetizare intr-o alta limba. Intre timp, am inceput sa invat, din nou, pe litere, ajutat de youtube si tuner. Acum regret doar ca mi-a luat atata timp sa inteleg. Sigur, se poate discuta la ce varsta incepi cu ora de muzica si daca in clasa a opta mai are rost.
M-am intristat, cum spuneam, citind un text despre De ce nu conteaza pastrarea orei de muzica in scoli in clasa a 8-a. Autorul repeta in esenta toate sabloanele despre inutilitatea ei, pierderea de timp, obtuzitatea profesorilor, accesul la informatie de care se bucura astazi cei cu adevarat talentati gratie tehnologiei etc.
Repet, se poate discuta cata muzica invatam, de la ce varsta, cum si ce anume, cum trebuie sa o faca profesorii dar resping categoric argumentul ca asta oricum nu ne foloseste la nimic in viata deci nu prea merita sa ne batem capul cu notele si portativul. Cu muzica, ne descoperim lumile interioare si ne imbogatim teribil viata sociala, fiind in esenta un alt mijloc de comunicare si un motiv minunat de a petrece ceva timp impreuna.
M-am mirat sa vad atata lipsa de intelegere a rostului muzicii in desavarsirea educatiei. Am regasit in schimb autosuficienta plictisita a profesorilor care au scos generatii intregi de scarbiti de chitara, printre care ma numar cu mandrie.
2
28
