Romanii rateaza prea des, singuri, fata-n fata cu destinul. Ne dorim de aproape doua decenii grabnica mantuire de comunism, dar ratam fiecare ocazie cu gratie si talent, stiind ca urmatoarea secunda ne va aduce o sansa si mai mare. Dupa bunul obicei romanesc, lasam chiar si izbavirea de o epoca trista in plata Domnului. Ratam si ramanem doar cu regretul: ’’Atunci era momentul…”
In 1992 era momentul. L-am avut in fata noastra pe Mesia vremurilor, Michael Jackson. Am lesinat la picioarele lui, un stadion intreg i-a racnit numele fortandu-ne la maxim corzile vocale, am dat de veste Planetei ca poporul asta nu traieste cocotat in cocotieri. Michael a plecat si noi l-am ales inca o data pe Iliescu.
Am mai strigat ’’Ispasire!!!’’ in seara lui 11 iunie 1999, cantand cat ne tineau plamanii ’’Nothing else matters’’ cu Metallica, pe National. Aveam atunci atat de multa forta de a rupe definitiv lanturile care ne legau de trecut incat nici n-ai fi zis ca, mai devreme cu cinci luni, in ianuarie ’99 noi dadeam inca lupte civile cu gherilele lui Cozma, la Costesti. A plecat Metallica, precum o briza calduta de vara, si noi ne-am plans in continuare damnarea. Mantuirea noastra era carevasazica sublima, dar lipsea cu desavarsire. Nu noi eram vinovati ca tipatul nu era urmat de fapte, ci, vezi doamne Ei, care ne lasa sa strigam in pustiu. Vorba unui clasic, problema acestei tari e ca exista prea multi oameni care spun ’’problema acestei tari…’’
Nu numai ca nu am invatat nimic de la Metallica, dar in anii ce-au urmat am nascocit din propriile noastre bube personaje strambe si hade, cum ar fi Becali. Si, totusi, destinul ne-a mai dat o sansa. In 2007 am anuntat din nou in megafoane ruperea jugului comunist: Rolling Stones cantau pe Lia Manoliu. Au fost acolo, in acel cazan care fierbea la 45 de grade celsius, batrani carora varsta le permitea sa se traga de sireturi cu Mick Jagger, laolalta cu pustimea emo cu conturi pe hi5, au fost corporatistii crescuti in taberele de la Navodari si decreteii care conduc Romania din Outlook, Excel si Powerpoint. Eram toti acolo, in cazan, dar am ratat iar, la mustata, mantuirea cand am realizat ce ne desparte de civilizatie: organizatorii au ramas in toiul concertului fara apa. Iar cand ti-e sete parca si pofta de a ucide comunismul ti se taie.
In zadar cred unii ca Summitul NATO a fost ocazia sa ne despartim definitiv de ce-am trait. Modul in care l-am organizat n-a dovedit decat ca inca facem parte din trecut. De la politistii care tremurau de frica in intersectii pana la aroganta cu care au fost tratati soferii din Bucuresti in perioada repetitiilor. Mi-e ciuda s-o spun. Insa adevaratul summit al integrarii noastre l-am ratat. Era in seara aceea in care, deshidratati, il priveam gura casca pe Mick Jagger cum zburda ca un adolescent pe scena. Dar nu-i bai! Mai e o sansa pentru noi. Promitem solemn sa inchidem socotelile cu trecutul in seara cand o sa cante doar pentru noi U2. ’’Hello, hello/ I’m at a place called Vertigo!’’
Comenteaza pe Viata si acordeoane.
1
0
