La o frana ceva mai abrupta, m-am dezechilibrat si am atins-o cu bratul stang pe o doamna in varsta, cu parul de culoarea cenusii, tunsa scurt, cu niste ochi mici si negri, dindaratul carora izvora o lumina difuza, care i se revarsa peste malurile pamantii ale fetei si peste intreg chipul.
Mi-am cerut scuze, zambindu-i incurcat. Doamna mi-a intors zambetul, spunandu-mi ca nu face nimic, asa cum se spune in astfel de situatii. Autobuzul si-a continuat drumul, ca o balena metalica inghitind lenes oamenii care stateau de plancton in statii. Eu imi vedeam de gandurile mele, din cand in cand mai deschideam telefonul cu miscari mecanice, cand, deodata, am auzit din nou vocea doamnei in varsta.
- Nici in viata nu ne putem mentine echilibrul intotdeauna, daramite in autobuz, mi-a spus doamna in varsta, dar parea ca vorbeste mai mult pentru sine.
- In viata e mai greu decat in autobuz, doamna, i-am spus, si doamna in varsta mi-a zambit larg, un zambet care m-a insotit, ca o pasare invizibila, pana la birou, si continua inca sa dea din aripi in ritmul cu care degetele mele bat step pe acest pahar in care cateva cuburi de gheata danseaza intr-un mic ocean de whiskey.
Autor: Iulian Tanase
0
5
