Dacă românul s-a născut poet, cu siguranță că suedezul și vecinii lui scandinavi s-au născut scriitori de romane polițiste. În acest an au apărut primele cărți din seria Fabian Risk, de Stefan (Percyval) Ahnhem, un nume exotic, pe care nu îl vom uita curând. ”Poveștile mele au o amploare foarte mare, au foarte multe personaje și se întâmplă atât de multe lucruri, încât îmi este imposibil să mă gândesc dinainte la toate detaliile. Nu ai cum, trebuie să dezvolți povestea pe măsură ce scrii.”, spune Stefan Ahnhem într-un interviu pentru Serial Readers.
Rep: Cum a ajuns copilul care avea probleme cu ortografia (conform propriilor declarații, în copilărie îi venea greu să pună literele în ordinea corectă și să formeze cuvinte) să fie un scriitor de succes, comparat adesea cu nume precum Stieg Larsson sau Jo Nesbo?
Stefan Ahnhem: Nici eu nu știu. Așa este, nu puteam să scriu corect, nu știam cum să construiesc o frază. Dar, ceea ce chiar puteam să fac era să spun o poveste. Și eram plin de povești. Aveam peste 20 ani când m-am hotărât să scriu un scenariu. Și cum nu am putut să fac acest lucru de unul singur, a trebuit să apelez la ajutorul unei persoane care chiar se pricepea la scris. Evident, am lucrat la scenariu împreună, dar multe dintre idei îmi aparțineau. Rezultatul a fost unul ok, așa că am continuat să lucrăm împreună: am scris scenarii pentru comedii, filme de lungmetraj și altele asemenea. Apoi am prins curaj, pentru că, tot scriind, înveți. Și oricum, nu e ca și cum înainte literele îmi dansau în față, nu sufeream de vreo maladie, doar că nu înțelegeam ce ar fi trebuit să fac. Am învățat ce și cum între 20 și 27 ani și atunci am început să scriu pe cont propriu. Deci a fost o evoluție.
Când scrii un scenariu, frazele sunt destul de simple:”El intră în cameră. El face aia și ailaltă.” La modul ăsta, scriere de bază. Proza este un domeniu cu totul diferit și a trebuit să muncesc din greu ca să îmi găsesc vocea. Mi-a luat ceva.
Rep: Și dacă tot suntem aici: în momentul în care te apuci de scris, ai un plan bine pus la punct? Știi de la început cine este vinovatul, câte victime vor fi, cum se va termina totul? Sau te lași purtat de poveste și improvizezi pe parcurs?
Stefan Ahnhem: E un amestec, mai degrabă, câte puțin din ambele. Știu cine este criminalul, antagonistul, și știu care îi este motivația. Nu știu cum se va termina povestea, sau am doar o idee vagă privind finalul și, de cele mai multe ori, nu știu cum să ajung acolo. Poveștile mele au o amploare foarte mare, au foarte multe personaje și se întâmplă atât de multe lucruri, încât îmi este imposibil să mă gândesc dinainte la toate detaliile. Nu ai cum, trebuie să dezvolți povestea pe măsură ce scrii. Deci știu anumite părți, în timp ce alte părți îmi sunt complet necunoscute, ceea ce pentru mine este înfricoșător și captivant, totodată. Partea care mă sperie este incertitudinea – ”oare voi reuși să îmbin toate firele?”–, pentru că totul trebuie să aibă un sens. Când îți petreci mai mult de jumătate de an scriind la o carte fără să cunoști toate detaliile, iar finalul nu reușește să ofere răspunsuri mulțumitoare, ăsta da scenariu de groază!
Rep: Dar ai știut, cel puțin, că va exista o întreagă serie dedicată lui Fabian Risk? Apropo, foarte potrivit numele (și ușor de pronunțat) – rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj care să iubească riscul așa cum o face Fabian.
Stefan Ahnhem: Nu. Când am scris prima carte nu aveam un editor, m-am apucat de scris strict pentru mine. Ideea era să scriu o carte de crime fiction, una singură, doar ca să îmi dovedesc mie însumi că pot să fac asta. Planul meu nu se întindea mai departe de atât. Știam doar că vreau ca Fabian să se mute înapoi în orașul natal, împreună cu familia, și să îl descopere cu ochi noi. Astfel că a lăsat Stockholm-ul în urmă și s-a întors în sudul Suediei, la Helsingborg. Imediat ce am început să scriu și să lucrez cu ideea asta, m-am întrebat ”de ce s-a mutat?”. Adică, eu am luat decizia asta pentru că mi s-a părut un bun punct de plecare, dar habar n-aveam ce să răspund, sincer să fiu. Apoi au apărut alte întrebări, de genul: „ce s-a întâmplat în Stockholm?”. Pe măsură ce scriam, realizam lucruri – nu doar că s-a mutat din Stockholm, a fugit de-a dreptul, pentru că i s-au întâmplat unele lucruri urâte acolo, atât pe plan personal, cât și profesional.
Așa am luat decizia ca, dacă vreo editură va dori să publice cartea asta și va mai cere încă una, următoarea să fie un prequel, care să ofere o explicație pentru ce s-a întâmplat în Stockholm. Editura care mi-a acceptat manuscrisul a cumpărat de fapt, din prima, patru cărți. Prin urmare, nu am mai avut de ales și a trebuit să scriu mai multe cărți. Dar nu ăsta era planul inițial.
