Un flașnetar era un fel de one-man-show. Umbla pe străzi cu o orgă în brațe și cutie muzicală mare în spate, cu cântece, cu povești și cu un anume fel de carismă.

Strada Lipscani din București (1944)Foto: AGERPRES FOTO/ARHIVA

Era imposibil să nu îi recunoști. Și, înainte să-i vezi, îi auzeai cum umpleau fără discriminare orașul, din parcuri și talciocuri până pe alei ascunse și bulevarde.

„După-amiezele, dar mai ales duminica și de sărbători, se auzeau flașnetarii. Omul ducea flașneta fie agățată de gât și spate, fie pe un cărucior. Flașneta avea într-o parte o manivelă, pe care flașnetarul o învârtea ca să înceapă să cânte. Fiecare flașnetă avea un cântec special. După melodie, copiii știau ce flașnetar trecea. Unii aveau deasupra flașnetei o cutie dreptunghiulară din carton în care, pe două rânduri, erau înșirate bilețele. Erau răvașe de noroc. Lângă ele, stătea un papagal micuț, colorat, care, la îndemnul flașnetarului, trăgea cu ciocul un bilețel pe care îl dădea celui ce plătise – ca să-și «vadă norocul»”, îi descria, în 1935, „Ilustrațiunea Română”.

Citește, pe B386.ro, povestea oamenilor care însuflețeau străzile Bucureștiului interbelic.