Sute de scari ce duc, parca, spre centrul pamantului, lacuri subterane, statui sarate de un alb stralucitor, galerii intunecate in care rasuna toate limbile pamantului, ca intr-un turn Babel ingropat. Cu asta ramai in gand dupa ce vizitezi salina poloneza Wieliczka de langa Cracovia. Intrarea este mult mai scumpa decat la Louvru, la Muzeul Vaticanului sau la Palatul Dogilor, insa merita toti banii. Polonezii fac turism ca la carte si au izbutit sa transforme o salina in care secole de-a randul minerii au suferit orbecaind in mizerie, intr-un loc vizitat de un milion de turisti anual.

Aurul alb care a tinut in spate un Regat

Wieliczka e la 15 kilometri de Cracovia, oraselul e plin de spatii verzi, dar in afara de salina nu are nimic interesant si strazile sunt relativ pustii. Insa la salina, denumita in poloneza kopalnia soli, e deja multa lume stransa si la 9 dimineata. In ciuda inghesuielii, intrarea se face in mod civilizat si ne alaturam grupului care va merge cu ghidul care vorbeste engleza. Pentru ca, trebuie spus, prin salina poloneza, plimbarea de doua ore poate fi facuta doar cu ghid, altfel risti sa te pierzi si nici nu intelegi nimic din ce vezi. Si acest risc nu ti-l asumi dupa ce dai aproape 25 de euro (inclusiv taxa foto) pe biletul de intrare.

In maruntaiele pamantului se coboara nu cu liftul, ci pe 400 de scari din lemn la Wieliczka, totul dureaza zece minute iar coborarea in subteran e intr-un fel si o calatorie in timp. Salina de langa Cracovia e mentionata in documente de acum un mileniu, iar prin secolul 14 se extragea atat de multa sare incat a devenit una din principalele surse de bani ale Regatul Poloniei. Cu banii veniti din acest mic orasel din sud, nobili poloni au construit castele si le-au modernizat pe cele in paragina. Tot cu banii obtinuti din comertul cu sare s-a edificat si universitatea Jagellonia din Cracovia, cea mai prestigioasa a tarii.

Sarea nu era degeaba numita aurul alb, era folosita in alimentatie dar si la pastrarea mancarurilor, in vremuri cand frigiderul era de neinchipuit. Salina nu a scapat de probleme, a fost si inundata, a ajuns si in paragina prin anii 60', iar in al doilea razboi mondial a devenit teren de joaca pentru potentatii Germaniei naziste.

De toate pentru toti, de la manelist la erudit

Astazi, administratorii obtin anual 30 de milioane de euro numai din bilete, dar la asta se adauga milioane bune din suveniruri si mancare, pentru ca totul e foarte bine gandit. Cum au reusit sa transforme o mina de sare, intr-una de...aur?. Simplu, ofera de toate pentru toate tipurile de turisti. Pentru cei care vin sa vada istorie sunt reprezentari ale mineritului in Evul Intunecat, utilaje vechi, galerii de sute de ani si locuri vizitate in trecut de capete incoronate si artisti veniti sa se refaca in aerul special din maruntaiele teritoriului polonez.

Cel mai frumos loc al salinei este capela sfintei Kinga, numita si Kunegunda. Are zece metri inaltime si 54 de metri lungime si a fost construita acum un secol de doar trei mineri. Nascuta pe locul de unde a fost extras un urias bloc de sare verde, capela a fost impodobita timp de 70 de ani cu diferite statui si sculpturi din sare. De exceptie sunt candelabrele din lemn si sare cristalizata, frumoasa e si statuia fostului papa Ioan Paul al II-lea pe care polonezii il venereaza.

Pentru cei care casca atunci cand aud de istorie, cei de la salina s-au gandit sa insereze in programul de vizitare si cateva scene kitsch: un joc de lumini pe un lac intunecat unde apoi apare o "fantoma" pe muzica polonezului Chopin. Tot in acelasi registru mai este un tablou cu pitici in jocuri de lumini, pitici despre care legende spun ca au fost primii mineri. Pentru cei care nu vor sa se desparta nicio clipa de adevarul istoric aceste lucruri ar parea kitsch -uri jenante. Dar nu pica deloc rau pentru ca si ghidul ia un ton foarte relaxat cand ajunge la aceste scene gandite sa distreze.

Si apoi, spre finalul vizitei, dupa ce auzi intr-o engleza cu accent polonez, istoria minei si esti martor la mici "artificii" high tech, trebuie sa te indrepti spre iesire. Intr-o sala mare ce aduce un pic cu gigantismul de la Slanic, sunt suveniruri nenumarate expuse in vitrine bine luminate. De la figurine de sare cat unghia pana la bijuterii si papusi cu sare si din sare. Dupa alte cateva coridoare bine marcate cu placi luminoase ajungi si la barul de sare, iar apoi la restaurant. Preturile nu sunt prohibitive, cu vreo 10 euro poti manca bine, de la ciorba de fasole, pana la pierogi, un fel de coltunasi cu diferite umpluturi. Si trebuie spus ca drumul spre iesire trece NEAPARAT pe la bar si restaurant, daca vrei sa mergi pe alta parte nu ai cum. Insa evident ca daca nu vrei sa consumi nimic, mergi mai departe, dar polonezii au vrut sa se asigure ca TU, turistule, fie ca iti place istoria ori kitsch-ul vei vedea ca exista acel restaurant si acel bar. Stiu ei bine ca dupa atata aroma de sare in nari pica bine o bere rece sau macar o supa calda.

Iesirea din mina nu se mai face pe scari, polonezii vor ca turistul sa termine vizita zambitor, nu gafaind, asa ca se merge la coada spre lift. Totul civilizat, oameni imbracati la patru ace directioneaza cu eleganta oamenii spre iesire, ghizii au uniforme dar, desi sunt grabiti, nu trateaza turistii cu sictir, iar detaliile sunt luate in seama. Spre exemplu, balustradele nu au nici denivelari, nu e nici o sansa sa te ranesti la mana si nici sa te murdaresti, scarile nu sunt ciobite, totul e curat de zici ca au dat cu aspiratorul.

Slanic, o sora mai mica, mai prafuita, mai tanara dar mai accesibila

La o luna dupa vizita in Polonia am mers la Slanic, de curiozitate mai mult. Sigur, o comparatie e greu de facut intre Wieliczka si salina prahoveana, mai ales ca salina romaneasca nu are decat o istorie de cateva zeci de ani, insa impresioneaza prin proportiile salilor.

Dar se poate face o comparatie la modul in care sunt primiti turistii, iar aici, din pacate, suntem inferiori. Inca de la intrare simti un pic de ostilitate cand citesti un afis care ameninta ca daca faci poze fara a fi platit suprataxa, vei fi amendat cu 50 de lei. Apoi, coborarea se face intr-un lift stramt care se cam zdruncina, insa fata de acum 15 ani, are si lumina.

In salina nu prea ai ce face, in afara de a fugi de canicula la cele 13 grade racoritoare. In rest, incercarile de arta au esuat dramatic, statuile de inspiratie dacica sunt cam vandalizate iar altceva notabil nu prea exista. Daca ai nevoie la WC, sa nu-ti doresti si intimitate maxima, toaletele sunt niste baraci din lemn la care usile nici macar nu se incuie, dar macar au jos o fanta prin care poti vedea ca e cineva inauntru - unde miroase puternic a odorizant de masina stil bradut. Si ca derizoriul sa fie deplin, suvenirurile se vand la masute pliante stil talcioc rural, iar alaturi e o sala de internet care ar merge excelent intr-un sat uitat de lume. Sigur, daca polonezi cer 25 de euro pentru o experienta completa, romanii vor numai patru euro si poti sta cat vrei, iar daca te plictisesti poti trage si un fotbal, ca oricum nu te opreste nimeni si nici obiecte de arta in pericol nu-s.

Concluzia e ca polonezii te baga sub pamant si iti cer bani multi dar iti si ofera mult si pe toate gusturile, de la manelist la savant. La salina romaneasca nu dai asa mult dar nici nu primesti mare lucru, istorie ioc, civilizatie mai deloc, distractie din loc in loc.