De ce sunt fotograf? Asta imi place. La un moment dat m-a prins flama. M-am sculat ca prostu’ intr-o sedinta de UTC, la liceu, sa spun ce vreau. Stiam ca orice as spune nu se va intampla nimic practic. Dar eu am zis: „Toaşu’, eu vreau sa facem un cerc foto”. Eram in clasa a 11-a. Exista un cerc foto care se facea cu instrumentele personale ale unui profesor de chimie, dar ala era putin cam fustangiu si fetele incepusera sa vorbeasca. Omul, cand a vazut ca se ingroasa gluma, si-a luat sculele si a pus punct. Si eu m-am ridicat cu propunerea asta, din idealismul adolescentului care crede ca s-ar putea intampla ceva. Peste 3 luni m-a chemat profesorul de fizica, un sas, si-mi zice: „Hai Mihai, ca s-au aprobat banii. Tu te pricepi?” Eu nu ma pricepeam deloc, dar am mers la singurul magazin foto din Brasov si am rugat-o pe tanti de acolo sa ne ajute. Si am luat ce era de luat si ne-am dus si le-am montat. Pentru ca eu eram cel mai activ m-au uns sef, mi-au dat si cheia, din cand in cand imi dadeau bani sa cumpar revelator, fixator, mai faceam niste poze, mai faceam rost de niste banuti vanzand cu 50 de bani poza pe la colegi. Si uite asa a inceput sa-mi placa.
Cand am intrat la facultate, vazand bunicii ca-mi place atat de mult, mi-au dat 3000 de lei sa-mi cumpar aparate foto. Am venit in Bucuresti, undeva pe langa Casa Armatei era un magazin foto, si mi-am luat un Zenit, cum avea toata lumea nu?, un aparat de marit, o lampa de laborator, clesti, doza de developare si...la drum baiete! In armata am gasit o biblioteca a unitatii cu carti de foto. Si a luat baiatul la citit. Dupa care am cerut de acasa: trimiteti-mi carti de foto. In anul ala de armata am halit tot ce se putea hali, tot ce era pe piata despre fotografie.
Ma batea gandul sa dau la Bucuresti la Teatru si Film, dar auzisem tot felul de zvonuri. Ca locurile sunt 3 pe tara, ca sunt aranjate, ca te duci degeaba sa dai acolo ca nu intri. Mi-am zis ca nu merita sa pierd vremea, asa ca am dat la inginerie. In facultate am inceput chiar sa castig ceva banuti: faceam fotografii pentru colegi, developam filme alb-negru, totul la preturi studentesti si, in plus, am lucrat in „barter” pentru Muzeul Primei Scoli Romanesti. Directorul de acolo avea nevoie de fotografii si mi-a spus: „Ma, nu pot sa-ti dau bani, dar pot sa-ti dau un obiectiv”. Mi-a dat un teleobiectiv rusesc de 300. Foarte tare! Am lucrat vreo 2 ani pana mi l-am platit. Ei, si asa s-a intamplat.
***
Statul te obliga pe vremea aia sa faci stagiatura. Trei ani te duceai unde te trimitea tara. Bineinteles ca toata lumea umbla cu pile, cu aranjamente si nimeni nu pleca unde era trimis. Eram ca o bila cu titirez: desi o dai pe la margine, tot la mijloc ajunge. Dupa 9 luni de navete imposibile am ajuns tot la Brasov. Eram contopist la o centrala de produse refractare. Nu rade! Asta eram, ce dracu’ sa fac. Aveam un prieten, mult mai batran decat mine, care era fotograf la un Institut de Proiectare din Brasov. Si ii spuneam: „Mamaaa Caline, ce mi-ar placea un serviciu ca al tau!” Si la un moment dat Calin imi spune: „Bai, vezi ca directorul de la Trustul de Constructii din Brasov cauta pe cineva priceput.” M-am dus si ala mi-a zis „Hai!” Dar eu nu puteam sa ajung decat de la 1 septembrie, ca mai repede nu-mi dadeau transferul. Pe 1 septembrie am fost la directorul meu general care s-a suparat cand m-a vazut: „Bai, da’ tie chiar nu ti-a placut aici la noi de esti imediat cu cererea de transfer?”. „Nu mi-a placut toasu’ ”, i-am zis. „Da’ ce te duci sa faci?”. „Fotograf, toasu’!”. „Hai baa! Da-o dracu’ de treaba. N-ai gasit si tu altceva?”. Pe atunci, fotografia nu era o meserie serioasa. Dar ce? Parca astazi ar fi? Ei, si asa s-a intamplat.
***
![]() |
Acasa la Hutuli Foto: Arhiva personala |
![]() |
***
La sfarsitul lui 1990 eram dezorientat. Nu stiam ce pot face eu cu treaba asta. Nu era inca vorba de fotografie comerciala. Nu aveam de unde sa stiu ce va veni. Aveam deja 32 de ani si mi-am gasit un loc la Casa de Cultura a Studentilor, unde predam fotografie. Asa am reusit sa ma mentin pe linia de plutire. In acea perioada am urcat pe cel mai inalt varf din Caucaz, pe Elbrus, la 5643 metri. Doi ani la rand am urcat cu astfel de expeditii. Culmea e ca nu era scump. Eu am mers cu niste alpinisti de la Chisinau si pretul pentru o expeditie era cat un salariu si jumatate. Muntele este o stare de spirit, o traire pe care o ai mergand acolo sus. Cand ajungi acolo sus, nimic nu te mai intereseaza. E atat de frumos acolo pe varf incat ai senzatia ca toata mizeria ramane in vale, ca ceata aia pe care o vezi toamna peste depresiuni si peste oras, ceata aia neagra si mazgoasa, ramane in urma. Si tu esti sus, la aerul frumos, si nu te mai intereseaza nimic.
***
![]() |
Dhaulagiri Himalaya Foto: Arhiva personala |
![]() |
***
Intrasem deja in lumea fotografilor, castigasem niste premii, aveam un oarecare nume. Fotografie de peisaj am inceput sa fac de la inceput si alpinist sunt de-acasa, din familie. Niciun moment nu am incetat sa merg pe munte. Cand eram la Scoala de Arte am invatat sa spun povesti prin imagini. Omul sta mai usor la fotografiat decat muntele. Stii de ce? Cu omul poti avea un dialog. El te poate intelege si la un moment dat il poti duce tu catre ce vrei, in functie de cat de bun comunicator esti. Sunt oameni si oameni: in special in ultimul timp constat ca oamenii nu mai sunt crispati in fata aparatului fotografic. Poate ca s-au obisnuit. Pe vremuri, nu reuseam sa-i determin sa aiba naturaletea pe care o au acum. Pe cand muntele...sanatate buna. Ori e, ori nu e. Lumina poate sa fie buna sau poate sa nu fie deloc.
![]() |
Patagonia Foto Moiceanu Foto: Arhiva personala |
![]() |
Nepalezii stau la fotografiat cum se sta pe la noi la sat. Du-te la noi in oras cu un aparat pe strada si incearca sa faci cuiva o fotografie ca s-ar putea sa iei o geanta in cap sau o servieta dupa gat. Dar hai sa fim seriosi: de ce te-ar interesa un portret cu oameni de pe strada dintr-un oras european? N-au nici poveste, toti suntem destul de uniformizati. Daca subiectul este exotic dintr-o data fotografia devine mai interesanta. Nu e o mare intelepciune ce spun eu, ci pur si simplu o constatare. De un veac si jumatate, de cand s-a inventat fotografia, lumea a ramas la fel de avida de fotografii din locuri exotice, locuri in care stie ca nu va ajunge.
Lopsang Sherpa e prietenul meu din Nepal. Impreuna cu el organizez turele din Himalaya. E un serpas care are in spate foarte multi ani de urcat pe munte. Acum are propria lui companie de ghizi montani. L-am gasit pe Internet si ne-am intalnit prima data la aeroport. Cand am vazut cat de bine a iesit prima expeditie, i-am spus: „Lopsang as vrea sa vin in fiecare an. Vezi ca eu fac ture foto, nu sunt ca muntomanii aia. Eu s-ar putea sa ma scol disdedimineata si sa ajung noaptea. Sa nu tipati dupa noi, noi avem nevoie de timp sa privim muntele.” Oamenii au inteles si au reactionat perfect. Cea mai frumoasa fotografie acolo am facut-o, la un apus pe un varf, Kala-Patar, sub Everest. La pranz fusesera nori si spre seara s-a limpezit. Pe masura ce se limpezea se vedea din ce in ce mai bine Everestul. Si seara a fost complet senin si a venit umbra aia care se ridica, pana ce a ramas numai motul Everestului luminat si... pac...a disparut. Pana am ajuns pe varful ala am umblat o saptamana. Eram la 5600 metri si am stat pana ce s-a intunecat. Atunci a fost si o parte nasoala: unul dintre baietii cu care am fost era cam terminat. Am facut un popas la o surplomba, aveam zapada pana la genunchi si a trebuit sa-i imbarbatez. Zic: „Hai bai, suntem barbati sau carlige de rufe?”. Am baut niste ceai, am luat niste ciocolata si am plecat mai departe. Asta a fost.
***
Cand eram tanar ma uitam cu jind la fotografiile din National Geographic si-mi spuneam: „Doamne, ce frumos ar fi sa ajung odata sa fac si eu asa ceva”. Eu ma bucur ca pot face in viata ceea ce-mi place. Sunt fotograf si fotografia e comunicare. Intr-o singura imagine spui o intreaga poveste. E o comunicare esentializata.
Intotdeauna cea mai frumoasa fotografie pe care am facut-o e cea care urmeaza. Daca avem deja un tel atins, atunci e nasol. Intotdeauna trebuie sa avem ceva in fata. Ce e mai important in viata? Tinta! Important e sa ai o tinta.
Si o concluzie: "Tinta! Important e sa ai o tinta"
E ceea ce da sens si coerenta vietilor noastre.
Restul este zgura...
Multumiri domnului Moiceanu,
multumiri domnului Mixich!
Mult succes in continuare.
Dupa cum se vede din articol, norocul si l-a facut cu mana lui.
Jos palaria!
Dupa ce l-am vazut pe domnul Moiceanu in carne si oase la o expozitie personala, dupa ce l-am auzit vorbind ..am ramas fara cuvinte.! imi doresc din tot sufletul sa merg in Hymalaya, sa respir aer nepalez ,iar domnul Moiceanu sa imi fie prieten de drum.
Un sincer multumesc!
PS: articolele tale sunt mereu in rubrica Top 5 cele mai Citite...si asta imi da speranta...
nu doar norocul ci si tenacitatea ta te-a ajutat sa fi implinit.
inca o data felicitari.
si ca om si ca profesionist.
as adauga doua mici comentarii. este un paradox ca, in general, fotografiile sunt apreciate ca arta, desi mai este mult pana la o recunoastere deplina a acestui domeniu, dar fotografii sunt considerati entitati neserioasa, chiar parazitare.
si, in ceea ce priveste fotografia de portret, consider ca exista o fascinatie in toata vanatoarea de expresii. ca sa faci un portret frumos pe langa noroc, trebuie sa urmaresti mult subiectul, sa incerci sa/l surprinzi sa/l imortalizezi efectiv. este adevarat ceea ce spuneti si despre fotografia de peisaj, dar cred ca lucrurile pot fi duse la limita si la fotografia cu subiecti umani (cea de portret in general)
numai bine
mi/a placut mult povestea dumneavoastra
si vorba altcuiva dinainte, se merita o carte pe toata aceasta experienta
un prieten vechi
Pe Mihai l-am cunoscut acum vreo 9 ani si l-am reintalnit anul acesta. E un adevarat maestru in
ale fotografiei si un om extraordinar!
desi suntem rude nu ne-am cunoscut decat indirect prin tatal meu pe care in cadrul emisiunii Oxigen l-a facut protagonistul unui reportaj despre vanatpare ca pasiune.Sunt plecata de cativa ani din tara si revad cu multa bucurie acel filmulet care mi-l aduce pe tatal meu atat de aproape chiar dupa multi ani de cand a disparut dintre noi.Iti multumesc Mihai si doresc sa faci multor oameni bucurii prin pasiunea ta.
Franta, Troyes 25.05.2010
Arta adevarata, pe care o face Mihai, este acea sclipire ce nu poate sa o aiba oricine. Nu suntem nascuti toti sa devenim mari fotografi. Este foarte adevarat ca in spatele reusitelor sale sta si foarte multa munca dar el are ceva special, ce il individualizeaza si ca fotograf si ca om.
Si numai eu stiu cat s-a zbatut si cu AAFR-ul nostru, treaba pe care o face pur si simplu de amorul artei, fara sa ii aduca nici un venit, ba din contra, contribuind cu bani si munca, pentru ca impreuna cu noi, ceilalti, sa aducem la suprafata ceva ce altii s-au straduit peste 20 de ani sa bage la fund.
Sanatate, succes si "lumina buna" dragul meu prieten.