La 6 dimineata, clopotele bisericii romano-catolice sparg linistea Pecicai si ecourile lor difuzeaza pina departe in campie si in lunca Muresului. Sunt aici catolici, ortodocsi , protestanti, neoprotestanti. Ii determina dangatul sa sara din pat ca sa inceapa o noua zi? Sau dimpotriva, se intorc pe partea cealalta si mai amana cu o ora-doua intrarea in programul diurn? Eu, unul, nu mai pot sa adorm. Ma imbrac si ies pe digul inierbat. O negura fina pluteste in jur ca o apa deasupra pamantului. Disting in departare capul unui cal. Mai incolo, spinarea unei vaci. Animalele par scufundate intr-un lac alb. Privelistea e halucinanta. Pare lucrata cu efecte speciale pentru un film cu dinozauri. Lumina se extinde lent peste lunca plina de abur. Citeva minute, nu vad decit abur si lumina. Apoi, aburul se desface in fasii tot mai subtiri si mai diafane pana dispare. Spectacolul s-a rispit cu toata maretia si frumusetea lui fulguranta. Cand o sa-l mai revad?
Paine cu cocarda tricolora
Lumina ia in stapinire un loc deja simplificat in limpezimea lui matinala: un dig, o lunca si salciile de pe malul Muresului. Ma intorc in sat. Ba nu, in oras, fiindca Pecica este de citiva ani oras. Cateva femei in varsta matura in fata portilor cu maturi din sorg. Nu e deloc mizerie, dar s-a adunat praf peste noapte si praful trebuie maturat. Imi place sa le vad trebaluind, curatind de praf locul din fata portii: gesturile si grija lor sunt pe cale de disparitie. Am umblat prin multe sate, dar nu am avut parte sa contemplu la 7 dimineata batrane gospodine maturand la sosea. Poate fiindca nici eu nu ma trezesc de obicei la 6 dimineata. Sau poate nu am fost chiar in satele care trebuie.
Ziua in Pecica a inceput. Timpul social isi desfasoara ritmurile: vanzatoarele descaleca de pe biciclete in fata magazinelor, functionarii coboara din masini, copiii din microbuze, pensionarii fac coada la fantana cu statuie imperiala. Centrul se anima, piata pavata se insoreste. Un singur arbore isi intinde umbra si racoarea in marginea pietei: un gorun de citeva zeci de ani plantat de un invatator local in onoarea Regelui Mihai.
Pentru brutari ziua incepe cu mult inaintea rasaritului. La 4 dimineata, scot deja primele paini coapte. Sunt trei brutarii in Pecica. Una e proprietatea familiei Tigu, care a mostenit-o de la familia Ioja, in urma unui contract de intretinere. Familia Ioja a fost una dintre cele mai instarite familii si in timpul comunismului. Ceausescu primea paine de la Pecica de doua ori pe saptamana. Nu stiu daca exact din brutaria familiei Ioja. Le-au inmanat, ce-i drept, citeva diplome de merit, dar nu i-au lasat sa plece in Franta sa-l trateze de o boala grava pe singurul lor copil. Au ramas fara urmasul caruia puteau sa-i cedeze brutaria.
Cu citiva ani inainte de 1989, a murit si Alexandru Ioja. Sotia lui, Alexandra Ioja, a trait mai mult, pana in 2006. I-a lasat ca mostenitori pe sotii Tigu, recunoscuti ca fermieri activi in Pecica. Ei au preluat cuptorul cu vatra si s-au pus pe facut paine. Cuptorul functioneaza de zeci de ani cu pacura, combustibil interzis acum de legislatia europeana in domeniul panificatiei. Ca sa poata fi folosit in continuare, trebuie trecut pe gaz. Instalatia e aproape gata. Dar si asa, coapta intr-un cuptor incins cu pacura, painea de la Pecica a ajuns si la Bruxelles. Paine mare si grea, de 4 kg, ornata cu panglica tricolora pentru intalnirile europene ale reprezentantilor administratiei locale.
Painea de 4 kg cu, totusi, ceva amelioratori pentru aspect comercial, are un succes real si in circuitul intern. O comanda unii pentru petreceri sau altii, pur si simplu, sa obtina din partea medicului un plus de atentie. Familia Tigu lucreaza aproape 1.500 de hectare. Au graul asigurat. Au tractoare, combine, camioane, un adevarat parc auto agricol. Lucreaza de dimineata la un loc cu ceilalti muncitori. Nu iti e usor sa ii distingi de angajatii lor. Nu fac nimic ca sa arate altfel. Cel putin, nu ca vestimentatie. Sunt activi si implicati fizic in afacerile lor. Brutaria, intemeiata candva de familia Ioja, a ramas pe maini bune.
O minunata mostenire tehnica din secolul XIX
Piratul
Foto: Subiectiv
De la Arad pana la iesirea Muresului din tara, deci pe o distanta de cateva zeci de kilometri, nu mai e niciun pod rutier, nici macar o punte suspendata. Vrei sa treci de pe un mal pe altul, o faci cu barca. Daca nu ai barca, te duci la Pecica si treci cu bacul sau compa, cum ii zic localnicii. E o platforma metalica atasata la capete cu doua cabluri subtiri de un cablu gros intins deasupra raului si fixat bine pe cele doua maluri. E o combinatie de bac si funicular: platforma cablata pluteste pe apa, dar deplasarea nu se face cu ajutorul unui motor, ci a curentilor apei. Cel care manevreaza bacul nu are altceva de facut decat sa invarta cele doua manivele de la capetele platformei pentru a slabi sau a intinde cablurile prinse de cablul transversal cu ajutorul unor role.
Curentii imping la un capat si platforma are tendinta sa se duca in aval, dar fiind prinsa de cablu, forta apei o deplaseaza spre malul celalat. E un fel de pacalire a Muresului cu ajutorul propriei sale forte. Nu e complicat ca mod de functionare, dar, recunosc, nu imi e chiar usor sa descriu acest simplu, foarte util si ecologic mijloc de transport peste Mures. Sper ca v-am ajutat sa va imaginati corect cum functioneaza. E o inventie veche, de pe vremea imperiului habsburgic. Platformele si cablurile s-au mai schimbat, fireste, bacul de acum dateaza de prin anii 70.
Proprietar este Primaria din Pecica, dar l-a cedat spre administrare Parcului Natural Lunca Muresului in schimbul unei cote anuale din incasari. Daca un singur biciclist apare pe celalalt mal, compasul pune platforma in functiune si se duce sa il ia. Trec zilnic camioane, autoturisme si carute. Exista un proiect, au fost aprobate si fonduri pentru construirea unui pod peste Mures la Pecica. Bacul ori va disparea, ori va ramane ca atractie turistica. Pana atunci, isi va dovedi utilitatea in fiecare zi.
Din padure, apar doua femei cu sarcini de surcele legate pe biciclete. Au pus lemne cat pentru o saptamana, abia pot sa impinga bicicletele. Compasul, nea Ghita, le ajuta sa urce pe platforma. Nea Ghita a lucrat cateva luni in domeniul petrolului intr-o tara africana si spera sa se intoarca, dar, intre timp, s-a lipit de jobul asta. Nu stie mai nimic despre istoria bacului peste Mures. Nu are cunostinte nici despre lumea seducatoare si plina de pericole a ciupercilor. Una dintre femei a cules din padure o ciuperca mare si tentanta, dar nu are habar daca e comestibila sau nu. Il intreaba pe nea Ghita, dar barbatul ii raspunde, destul de ursuz, ca nu se pricepe la ciuperci si isi vede de treaba lui zilnica: rotirea manivelei.
Un interviu in timpul prohibitiei
Cativa kilometri in amonte, o alta compa, una mai mica, numai pentru persoane, face legatura intre malul drept si o insula destul de intinsa ca sa gazduiasca vreo cateva zeci de casute de vacanta. Insula se afla in proprietatea Apelor Romane, iar noii ei locuitori sunt in majoritate din Arad. Au avut nevoie de un om care sa manevreze compa si l-au gasit, la Bodrogu Vechi, pe Toto, un barbat la vreo 60 de ani. Toto a lucrat in Arad, pe la scoli, in zona administrativa: lacatus mecanic, fochist etc. Dupa revolutie, s-a retras in Lunca Muresului, impins probabil si de cele cateva esecuri conjugale. Insist sa imi vorbeasca mai multe despre viata lui de familie, dar mi-o reteaza scurt: ￢vreti sa facem politica familiei mele sau pe a luncii Muresului?!￢.
Ma urca in compa, ajungem la malul insulei, apoi ne intoarcem. Insula nu e pentru turisti. Locatarii nu vor ca strainii sa isi bage nasul in micul lor paradis. Toto poarta pantaloni si vesta din piele maro. ￢Sunt de la second-hand, din piata. Acolo ma duc si imi cumpar ce imi place. E piata saracului￢. I se mai spune Piratul, fiindca traieste permanent pe insula. Stie cam tot ce misca prin preajma. De obicei, pe Mures, in jos, plutesc lemne si peturi. Multe peturi. Se intampla, uneori, sa pluteasca si cadavrul unui inecat. ￢Uite, venea cum vine lemnul ala!￢
E scurt in raspunsuri. Simt ca nu ii face nici o placere sa vorbeasca cu mine, fiindca sunt reporter, un strain, de fapt. Nu am fost cu el la pescuit, nu am baut cu el bere, nu ne cunoastem si nu gaseste nici un motiv sa se deschida. Il intreb daca ar pleca de pe insula. ￢Pentru ce, pentru necazuri?￢
Mai aflu ca prietenii nu l-au uitat, ca il mai viziteaza, asa, sa vada daca mai traieste, apoi sec: ￢hai sa o scurtam￢. Il simpatizez pe Toto. Ca reporter, intilnirea cu el a fost un esec. Una dintre cele mai scrasnite discutii de cand umblu prin tara. Uman insa nu am nici un motiv sa ma plang. Toto a fost el insusi. Pe aici nu e timp de stat la taclale. Nu cu oricine. Probabil ar fi fost mai prietenos daca i-as fi spus ca vreau sa invat sa pescuiesc. M-ar fi refuzat, desigur, fiindca era prohibitie, iar pentru cei straini de locurile acestea, in timpul prohibitiei, sa fie clar, nu se pescuieste!
Sanpetru German ca teritoriu de prada
Primul sat intalnit dupa ce treci Muresul e Sanpetru German. German mai mult cu numele. Svabii au emigrat si inainte, dar si dupa 1989, si nu au mai ramas decat
Compaş la datorie
Foto: Subiectiv
vreo cateva familii. Cei mai multi sunt batrani. Se intalnesc rar, mai ales la slujba si la inmormantari. Sanpetru nu mai e satul lor. Sezonierii agricoli, veniti inainte de 1989 din mai toate provinciile, s-au asezat in casele parasite de svabi si s-au stabilit aici. Pe undeva, pe la margine, stau si numeroase familii de rromi, unii dintre ei urmasii fostelor slugi ale svabilor. Unii dintre ei au ceva pamant si cal cu caruta. Altii au, in schimb, masini si relatii in lumea interlopa din Arad si Timisoara.
Pe vremea svabilor, Sanpetru era comuna de sine statatoare. Cladirea fostei primarii e abandonata. O constructie mare cu geamurile sparte. E acum o resedinta a pustiului. La rascruce, doua statui religioase fixate pe coloane privesc spre drumul prafos. Timpurile bune s-au topit, in locul lor s-au revarsat faradelegile. Un minor si-a asasinat prietenul pentru o banala datorie. Doi tineri l-au omorat pe concubinul mamei lor. Furturile se produc aproape zilnic. Intr-o noapte, au impins afara din curte o masina. Altadata, au spart scoala si au furat computerele. Nici biserica nu a scapat. Despre magazine sa nu mai vorbim. Nici casele particulare nu sunt in siguranta.
Francisc Zettelmayer, unul dintre putinii svabi ramasi in Sanpetru, a montat senzori la poarta si la usa casei. De patru ori s-a declansat alarma pana acum. A iesit in curte si i-a vazut pe hoti fugind. ￢Fura orice. Masini, biciclete, butelii de aragaz, carnati, slanina, tot ce prind.￢
Candva, era discoteca in Sanpetru, ca sa nu mai pomenim de balurile de pe vremea svabilor. Discoteca nu se mai tine din cauza scandalurilor. Bataile izbucneau din te miri ce. Un climat de teroare difuza s-a instalat in acest sat, candva prosper si civilizat. Jandarmii si mascatii descind frecvent in Sanpetru. E un loc bine marcat pe harta infractionalitatii din judetul Arad. Spiritul comunitar de altadata s-a volatilizat ireversibil. Noii localnici, originari din parti diferite ale Romaniei, nu au mai reusit sa formeze o comunitate cu valori comune asa cum au avut svabii. Traiesc in casele lor, dar fara spiritul lor.
Suspiciunea, dezinteresul pentru valorile comune, lipsa de cooperare, frica si alte betesuguri sociale ii fac vulnerabili. Potrivit rezultatelor unui referendum, locuitorii ar vrea ca Sanpetru sa se desprinda de comuna Secusigiu si sa redevina comuna de sine statatoare ca pe vremuri. Ar avea iar primarie si post de politie. Senatul a respins insa in 2008 aceasta initiativa. Mai bine ar vota schimbarea numelui in Sanpetru Romanesc. Ar fi mult mai aproape de realitate si ar respecta si criteriul cetateniei sub copertina caruia dispar si distinctiile etnice. Oricum, localnicii isi cunosc foarte bine unii altora obiceiurile si pe cele bune si pe cele foarte rele.
La Manastirea Bezdin
Ies din Sanpetru ca din Valea Plangerii. La numai cativa kilometri, pe malul stang al Muresului, e o manastire mare sarbeasca unde traieste o singura calugarita, Maica Anghelina. Slujbele sunt oficiate de parintele Simion, pe care insa nu-l intalnesc din cauza ca obisnuieste sa se mai duca in vizita pe la alte manastiri. Maica Anghelina are 80 de ani. Stie limba slavona veche, conditie obligatorie ca sa apartina cinului calugaresc ortodox sarb. Maica e suparata pe un tip de la un ziar de scandal ca a scris despre ea ca se da pe net toata ziua si ca poseda mult aur si argint. Nu are decat un televizor vechi, iar metalele pretioase au fost odinioara in patrimoniul manastirii, dar acum nu mai sunt.
Cel mai probabil, tipul de la ziarul de scandal a luat informatia de pe pliantul turistic, dar a omis sa o dateze. Pridvoarele manastirii sunt pline cu ghivece cu muscate albe si rosii. Le-a adus o tanara kinetoterapeut din Arad. Sonia Maghiar a descoperit de curand linistea manastirii si vine frecvent aici. A strans ceva bani si a umplut manastirea cu ghivece cu flori. Maica Anghelina s-a bucurat, fiindca o mai viziteaza si pe ea cineva. O priveste pe Sonia cum uda florile, ii povesteste despre cele sufletesti, iar la plecare o conduce pana la portile mari de lemn ca de cetate, apoi se retrage in singuratatea ei monastica.
Nori de furtuna se aduna peste padurile de salcii din Lunca Muresului si peste campie. Pe dig, un carutas isi biciuie calul ca sa ajunga la timp acasa. Omul de la compa a legat platforma de mal, incaleca bicicleta si pedaleaza grabit. E ora 20 si , potrivit programului, pana dimineata la 8, nimeni nu mai trece de pe un mal pe altul. Daca raul se va umfla din cauza ploilor, compa va ramine la mal si peste zi. Numai recipientii de plastic, adunati din tot bazinul hidrografic, plutesc voiosi, tot mai in aval, capsule in interiorul carora nu se afla niciun mesaj. Petul e mesajul.
Citeste si comenteaza pe blogul lui Alex Mihaileanu.
