Poate cel mai interesant lucru in ceea ce priveste Seara de Comedie Britanica e strada. Gabroveni, undeva in Lipscani, a intrat si ea in procesul de reconstructie (adica intr-un haos total). Michael Fraser, manager la Club Mojo si organizatorul serilor de comedie britanica din Romania, spune ca e "cea mai nasoala strada din tot Bucurestiul".
Daca v-ati plictisit cumva de uniformitatea strazilor din Bucuresti, mergeti pe Gabroveni noaptea. E o incursiune in alta dimensiune. Recunosc ca am savurat hirtoapele de pamint, absenta totala a masinilor, cladirile intunecoase si parasite, planseele de lemn pe care oamenii treceau balanganindu-se, manunchiurile de tevi portocalii ce rasareau fara logica de dedesubt si discrepanta cu Cocor Shopping Center, un vast ecran luminos in capatul strazii. Cu muzica bubuind inabusit din zecile de cluburi si acele imagini de moda si lux ce pogorau stralucitor dinspre Cocor, ma simteam transportat intr-o scena din Blade Runner.
Cealalta chestie interesanta despre British Comedy Night la Bucuresti e numele clubului: Mojo. Desi am crescut in Marea Britanie nu-mi amintesc de cuvintul asta si nu prea stiu ce inseamna. Dar sunt sigur ca ar trebui sa stiu. L-am auzit pentru prima data in The Spy Who Shagged Me, un film ridicol de altfel, in care personajul principal se refera la Mojo ca la secretul potentei sale sexuale. Desi e realizat de un canadian, Mike Myers, e o mega-productie britanica si cumva Mojo a intrat in vocabularul din Marea Britanie ca si cum ar fi fost acolo de cind lumea.
Ceea ce ma aduce la ce vroiam sa spun de fapt: nu inteleg ideea de stand-up comedy. Desi mi-a placut Seara de Comedie Britanica la Bucuresti si sper sa ajung la urmatoarea, nu cred ca voi pricepe vreodata cum unii oameni se expun in fata unei multimi, incercind sa smulga risete. E admirabil, curajos, superb si (in anumite cazuri) hilar, dar nu inteleg ce ii determina sa faca asta. Vocatia de a scrie romane, de a crea muzica sau de a picta imi e destul de limpede, dar dorinta de a infrunta o multime spunind bancuri mi se pare fie nebuneasca, fie incredibil de curajoasa. Daca nu ride nimeni?
Stand-up comedy, cel putin varianta britanica, e o combinatie de badaranie extrema cu observatii foarte personale. Poate ca asta e secretul ca sa intelegi umorul. Daca cineva poate sa fie extrem de grosolan cu privire la experientele personale, asta i-ar da atitudinea necesara ca sa invadeze spatiul personal al altora. Primul comic, Geoff Whiting, si-a bazat jumatate din act pe demolarea spectatorilor din primul rind. Insinuarile sexuale au fost una din principalele arme, aluzia fiind ca fiecare tip din primul rind era disperat sa faca sex cu femeia de linga el. S-a folosit si de numele oamenilor, de exemplu lui Neil i-a adus la cunostinta ca numele lui mai inseamna si un ordin : ingenuncheaza ("kneel"). Era amuzant dar nu ma puteam gindi decit c-o sa se ia si de mine.
Toti cei trei comici s-au autoportretizat ca fiind niste esecuri, lucru ce probabil reprezinta o alta cheie a intelegerii umorului. Nereusitele, disperarea, divortul si inchisoarea sunt infinit mai amuzante decit succesul, familia, slujba sigura si bunastarea. Dar daca citesti website-urile celor trei actori care au performat in strada Gabroveni vezi ca totusi nu ai de-a face cu niste ageamii care sunt in turneu in estul Europei doar pentru ca nu au succes acasa. Daca nu cumva website-urile lor sunt fictive, ceea ce e foarte posibil, toti au in palmares o lista lunga de spectacole, aparitii TV si festivaluri din Edinburgh. Sunt chiar foarte buni si e reconfortant sa vezi ca nu esti tras pe sfoara cu prostii de mina a doua (in calitate de nativ din Edinburgh va asigur ca avem si noi comedie proasta cit cuprinde).
Teroarea mea ca voi fi luat in vizor si umilit la rindul meu a incetat cind cel de-al doilea comic, Steve Carlin, s-a folosit de tatal lui pe post de victima (pot sa va spun ca tatal lui Steve este rasist si traieste la Glasgow). Cel de-al treilea comic, probabil cel mai bun, Nick Page, a fost cu siguranta si cel mai obscen (nu intru in detalii). La un moment dat, Page afirma ca "si-a petrecut cea mai mare parte a ultimului an incercind sa ajunga in inchisoare" - o poveste care a inclus un divort dezastruos (de nevasta avocat) care nu numai ca l-a lasat falit dar si cu o datorie catre stat de vreo 50 000 de lire.
Cind Page i-a spus judecatorului ca e lefter a fost amenintat cu inchisoarea. Somat sa restituie macar o parte din suma (a descris schimbul de scrisori in detaliu), a ripostat declarindu-se hotarit sa intre la pirnaie, mai ales ca asta ar fi constituit materie prima nepretuita pentru actul de stand-up. Dar judecatorul a admis ca "asta e ceea ce le spunem oamenilor cind nu pot plati" si ca practic era imposibil din punct de vedere legal sa il inchida. Mai mult, Page a mers la o inchisoare, a cerut sa fie admis dar i s-a transmis sa se care dracului. Povestea a continuat tot asa, coplesind publicul cu detalii din ce in ce mai absurde, comicul folosindu-se cu success de o situatie pe care majoritatea oamenilor ar fi gasit-o dezastruoasa.
Precum soldatii ce cauta de-ale gurii in teritoriul inamic, acesti comici se folosesc de orice gasesc in jur; membri ai publicului, locatie, propriile experiente penibile. Era interesant sa ii vezi muncind si ma intreb daca sa faci misto de tine insuti, de familia ta, de experientele tale si ale tuturor celor din jur e o chestie tipic britanica sau si alti comici fac la fel ? Nu ma pot pronunta pentru ca nu am vazut niciodata un stand-up romanesc si sunt aproape sigur ca exista foarte putine.
Banuiesc ca traditia britanica a autoironiei, brandul nostru specific de cinism si "circuitul" cluburilor, pub-urilor si festivalurilor au dus la inchegarea unei culturi care poate sa alimenteze la nesfirsit scena de stand-up cu astfel de personaje. Daca intri pe website-ul lui Geoff Whiting vezi ca are spectacole in toata lumea. Cu alte cuvinte, comedia britanica a devenit globala.
Apetitul televiziunilor britanice pentru comedie e un alt factor care ajuta turneele de stand-up. Televiziunea britanica are o lunga traditie nu numai in promovarea comediei dar si in descoperirea de noi talente. BBC-ului ii place sa creada ca este un post indraznet, ce-si asuma riscuri in alegerea noilor acte de comedie, lucru care tinde sa insemne ca pe ecrane ne e dat sa vedem comedie din ce in ce mai obscena si mai politica. Din fericire, comicii foarte in virsta sunt la fel de bineveniti, lucru care e incintator. Un prieten roman mi-a aratat de curind un sketch al lui Ronnie Corbert, un comic pe care il urmaream in anii 70, si despre care credeam ca a murit demult. Si iata-l aici plingindu-i-se unui precupet (Harry Enfield, comicul britanic preferat) ca nu ii functioneaza Blackberry-ul (trebuie sa-l vedeti; click aici pentru doua minute de umor pur).
Respect comedia romaneasca, ce pare a fi orientata in jurul diverselor show-uri TV care iau peste picior politicieni si vedete. Poate ca e citeodata de un gust indoielnic, mai frizeaza kitsch-ul si unele glume sunt rasiste, dar e necesara o anume combinatie de abilitati creative si resurse financiare pentru a produce show-uri de comedie populare si de calitate. Ma indoiesc ca celelalte tari din Europa centrala si-au dezvoltat in asa masura comedia pe posturile TV, ceea ce imi confirma presupunerea ca Romania este foarte buna in TV, teatru si film.
In acelasi timp, ma intreb, ar putea comicii romani sa opereze in formatul de stand-up, mai putin structurat, in care sa improvizeze in fata unei multimi presarate cu betivani galagiosi? Probabil ca ar face fata daca ar fi nevoiti, dar banuiesc ca aceasta cultura care a format comediantul britanic timp de sute de ani (ma refer la traditia "Music Hall"-ului in special) nu e prezenta in Romania (sau a fost intrerupta de comunism). Dar cu siguranta exista ceva foarte special in comedia britanica, chiar daca nu reusesc acum sa pun degetul pe ce anume. Tot ce pot sa spun este "mergeti si vedeti", in data de 7 mai 2011.
Rupert Wolfe Murray, editor freelance, traieste si lucreaza in Bucuresti. Acesta este primul articol pe care l-a scris despre comedie.
2
1
