„Hai sa mergem la vot“, zice sotul cu vreo doua saptamani inainte de turul unu. „Imbinam utilul cu placutul“ continua el, ii ducem dulapul Sabinei la Bonn, ca avem masina mai mare ca a lor si votam cu ocazia asta“. „Da, sigur... zic eu“ cam incert, cu gandul la „Candidatul stangii conduce detasat in sondaje“, stirea care imi sare obraznic in fata, indiferent ce site de stiri deschid. Oare are rost? Ma intreb retoric si eul meu cel tanar de acum 25 de ani, cel de la revolutie, imi raspunde agresiv: Sigur ca are rost! Macar sa iasa la o diferenta cat mai mica, sa nu poata pretinde ca si cei care n-au votat tot cu el sunt.
Gandurile mele se indreapta involuntar catre primul meu vot din '88 cand abia implinisem 18 ani. Nu imi mai amintesc votul propiu zis, era oricum inexistenta idea de „alegere“, „decizie“ in epoca partidului unic. Imi amintesc doar garoafa, zambete bezmetice ale membrilor de partid si mandria puerila „am 18, pot sa votez“.
