Scriu aceste rânduri cu băiețelul meu de 2 luni adormit în brațe. Nu-l las jos, pentru că n-aș vrea să-l pun jos niciodată. E perfect. E frumusețea, blândețea, veselia, dumnezeirea întruchipată. M-a învățat să simt lucruri despre care nici n-aș fi ghicit niciodată că pot exista.
Nu-i voi asigura băiețelului meu fericirea, pentru că am înțeles că fericirea nu și-o poate construi decât singur. Însă dacă voi reuși să fiu, măcar în linii mari, părintele care îmi propun să fiu, la maturitate, va înțelege că acea fericire emană dintr-o viață trăită cu respect și umanitate față de ceilalți, din demnitatea de a obține tot ce ai prin propriile forțe, din acceptarea responsabilităților ca pe o datorie de onoare și din lupta neîncetată pentru lucrurile în care crezi și pentru cei care nu pot lupta pentru ei înșiși.
