Povestea asta e despre cum să-ti bați ocazional copiii și să susții sus și tare că “nu, aia n-a fost bătaie “.
Pot să spun că in general am avut o copilărie fericită, am simțit deopotrivă dragostea părinților dar și nervii mamei vărsați pe mine și pe sora mea. Nu pot să-mi dau seama cât de mult m-au afectat psihic cele 5-6 bătăi luate prin școala generală, dar pot să spun ca cel mai mult mă deranjează atitudinea mamei mele atunci când aduc acum, la 28 de ani, in discuție acele situații: ” ce, eu v-am bătut pe voi?”, “aia n-a fost bătaie”, ” ca v-am dat la fund, se numește bătaie?”, ” bătaie înseamnă ce primeau fetele de la et.3″ ( fetele de la et.3 erau bătute cu furtunul, cureaua, si alte obiecte numai bune de aplicat pedepse corporale, ar trebui să-i mulțumesc mamei că ne-a dat doar la fund, cu palma). Și pentru că n-am vrut să o fac să se simtă rău pe mama, răspunzându-i la scuzele ei din cele mai minunate, o să-i răspund prin articolul ăsta:
