Pe tot parcursul lunii iunie un grup de artiști a organizat o serie de ateliere, discuții, intervenții artistice și lanțuri umane în zona retrocedată din Parcul IOR. Cea care a inițiat acest proiect artistic sub denumirea „aici a fost o pădure / aici ar putea fi o pădure. nu cedez parcul IOR” este coregrafa Andreea David. Intervențiile artistice vor fi reluate și în august, iar lanțurile umane încă se mai organizează în fiecare joi și duminică seara, de la ora 21:00.
În același timp, dezastrul din parcul IOR continuă: pe 17 iulie, după ora 23 a fost incendiată o bună bucată din zona sălbatică. Am vrut să aflăm de la Andreea David mai multe despre proiectul său și despre cum a fost primit de comunitate.
Cum ai decis să organizezi acest gen de protest artistic timp de o lună și de ce tocmai acum? Care a fost factorul declanșator, având în vedere că întreaga zonă retrocedată este otrăvită, incendiată și defrișată de mai bine de un an?
Andreea David: Cunosc zona de doi ani. Am avut aceeași senzație ca atunci când am fost prima oară în Delta Văcărești. Aici, în IOR, era și mai fascinant. O oază sălbatică lângă un parc complet amenajat cu bănci, chioșcuri, locuri de joacă, reglementate la fiecare câțiva zeci de metri.
Nu știam nimic atunci, nici de litigiu, nici de abuzuri. Ușor, ușor am aflat de toate, mai întâi că e o zona în litigiu. Și atunci am realizat că existența acestor spații incerte sau problematice din punct de vedere al proprietății este atât de caracteristică Bucureștiului.
Pentru mine ele sunt interesante tocmai pentru că nu aparțin, nu sunt amenajate după un plan riguros și se dezvoltă în legea lor, în legea naturii lor. Sunt spații orizontale, fluide, non ierarhice și non-prescriptive. Apoi am aflat și de otrăvire….
Mi-am zis că trebuie făcut ceva acolo, că e grav ce se întâmplă. Și apoi au început defrișările.
Aveam în fața ochilor exemplul Berlinului, în care pentru cele mai mici cazuri de abuz se iese în strada și, de cele mai multe ori, protestatarii sunt ascultați. Deci, a fost un cumul de factori la a căror sumă s-a adăugat cireașa de pe tort: defrișarea în masă.
Așa că m-am întrebat ce vreau. Vreau să dansez? Vreau să dansez! Trebuie să o fac acum, iar parcul ăsta poate are nevoie de dansul meu mai mult decât AFCN-ul sau Centrul.
Prefer să fac lucruri gratis decât să muncesc prea mult pentru prea puțin și poate prea restricționat de un program de finanțare.
Buldozerele intră în parc, oamenii privesc neputincioși ce se întâmplă, obișnuiți să renunțe la speranțe, iar artiștii își pierd practica scriind și organizând nesfârșite aplicații la concursuri de finanțare.
Mi se părea o ocazie perfectă să intrăm în practicile de cercetare practică sau teoretică din studio în context real. Să vorbim direct cu oamenii despre asta, să le transmitem cât putem din ceea ce facem și ne interesează în relație cu natura din jur.
Și să ne opunem prin propriile corpuri la ceea ce se întâmplă în parc. Să ne conștientizăm prezența și importanța ei în locul acela.
„Au chemat poliția, dar noi nu aveam decât oala de mâncare la noi, nu motorină să le ardem excavatoarele”
Protest artistic în parcul IOR. FOTO: Larisa Baltă pentru Scena9.ro
Povestește-ne un pic cum a decurs seria de proteste artistice și ce i-a motivat pe ceilalți artiști care au răspuns invitației tale?
Ideea de protest artistic a venit când participam la un curs la Floating University în Berlin - un spațiu în aer liber, pe fundul betonat al unui fost lac, în care oamenii au construit tot soiul de spații din materiale reciclate: bucătării, studiouri, băi, camere de oaspeți.
Mai era și panta marginală a fostului lac, pe care creștea vegetație. Cumva, în timpul cursului una din propuneri era să observăm gravitația noastră în raport cu panta și copacii de pe ea. Atunci am zis că ăsta e un lucru pe care l-aș aduce în parc.
Atunci, dorința de a face ceva pentru acel loc s-a materializat prin ideea de a propune acolo, pentru locuitori, practici de relaționare cu elementele naturii de acolo, practici de revizitare a relației cu natura, din perspectiva urgenței momentului și a nevoii vitale de a reacționa la ce se întâmpla, mai degrabă decât protest.
Eu am venit cu un atelier care se numea „Tehnici de devenire peisaj”, Iulia Mărăcine cu „Corpuri ca rădăcini”. Irina Marinescu a venit în prima zi cu intervenția „aici a fost o pădure”, în care am marcat cu panglică roșie toți copacii otrăviți și puneam mesaje pe copaci: „Aici a fost o pădure” sau „nu mă tăia”.
De atunci am păstrat numele acesta pentru tot restul demersului.
A doua zi, însă, când am ajuns cu Iulia în parc, la ora 17, văd trei băieți care smulg panglicile roșii de pe copaci și mesajele.
Îi întreb nevinovată de ce fac asta. Reacția lor a fost cât se poate de înspăimântătoare. Ne-au înconjurat și-au început să strige la noi, să ne amenințe, pe motiv că, la rândul lor, primesc amenințări din partea altor oameni pentru ceea ce fac ei acolo.
Au chemat poliția, ne-au spus că au bani cât pentru 200 de ani ca să ne bage la pușcărie. Poliția a venit, le-a bătut obrazul să nu-i mai cheme degeaba, fără dovezi că fetele astea le-ar putea distruge ceva.
Nu aveam decât oala de mâncare la noi, nu motorină să le ardem excavatoarele. Nouă ne-au zis să nu mai punem panglici și mesaje în copaci, pentru că eram într-adevăr pe proprietate privată. Nici ei nu sunt de acord, dar au primit documente cum că e proprietate privată.
Faptul că totuși traversează oamenii pe acolo e și pentru că încă e considerată o zonă gri. Adică e parc, dar nu mai e parc.
Am întrebat: dar avem voie să dansăm? „Și da și nu”, ne-au răspuns agenții de poliție, iar pentru noi asta a însemnat că putem inventa nenumărate forme de a semnala prin mijloace artistice ceea ce se întâmpla acolo.
Așa că am continuat. Am prins puțin curaj și ne-am mutat la limita dintre ce e distrus și ce a rămas în viață. În mijlocul atelierului Virginiei Negru am propus asta, iar ea a fost cât se poate de bucuroasă, pentru că și ea propusese deja locul cu pricina, neștiind de intimidarea ce ne-a descurajat la început.
La finalul unui atelier am zis să facem o poză de grup, pe atât de vizibila limită. Cumva, e clar că numai prin prezența noastră fizică pe acea limită avem vreo șansă să nu înainteze distrugerea.
Lanțul uman a fost acțiunea cea mai de impact și care a fost atât de ușor de preluat și de continuat. Pur și simplu, o făceam la ora nouă în fiecare seară, indiferent câți oameni ne strângeam. Cred că într-o zi vom putea organiza și anunța și un lanț uman de sute de oameni.
Protest artistic în parcul IOR. FOTO: Claudiu Popescu pentru Scena9.ro
În luna martie Grupul de Inițiativă Civică IOR-Titan a organizat un protest în zonă la care au participat peste 1000 de oameni, au urmat un alt protest în luna mai care a strâns la fel de mulți participanți. Chiar și așa, defrișările au continuat parcă cu și mai mare avânt. De ce crezi că o serie de proteste artistice ar putea avea o șansă mai mare de reușită?
Ceea ce diferențiază protestele din mai și martie de cele din iunie, este că cele din urmă au avut loc în fiecare seară. Au continuat în iulie de două ori pe săptămână „oficial”, adică cu autorizație de protest, iar în restul zilelor ad-hoc.
Oamenii au început să plece în vacanță, însă lucrurile trebuiau să continue. E nevoie de insistență în cazul acesta. Asta mi s-a părut singura soluție: continuitatea lor. Până nu se rezolvă, nu plecăm! Și chiar de vor reuși să construiască Disney Mania, noi vom continua să fim acolo, boicotându-le afacerea.
În august ne propunem să mergem mai departe cu intervenții și practici artistice, care să contureze protestele și, în paralel, să urmărim cum putem contribui la demersurile juridice care se pot face.
Pe moment simt că sunt benefice intervențiile artistice. Ele, pe de o parte, au forța să atragă atenția asupra gradului de inepție. Și, pentru că atrag atenția, oamenii se opresc, se uită, se întreabă.
În România suntem obișnuiți să dăm dezamăgiți din mână și să spunem „oricum nu se poate face nimic”. Ori dacă vedem trei nebuni care insistă în nebunia lor, în a semnala că lucrurile nu sunt în regulă, poate ne alăturăm mai mulți. Cresc șansele să ne adunăm și să spunem „NU”.
Happening-ul Laviniei Carstean a avut un efect foarte mare. Ne-am poziționat trei-patru inși în zona defrișată, îmbrăcați în culorile lemnului ars, ținând plante vii în mâini.
Oamenii treceau pe aleea ce delimita zona defrișată de cea încă vie și întrebau ce se întâmpla. Ioan Cernei le povestea despre ce e vorba. Că e nevoie să ne adunăm și să discutăm despre posibile soluții pe care le putem găsi. Că depinde și de noi.
Că ne-am săturat să spunem că depinde doar de autorități și de gradul de corupție de acolo. Că e momentul să contăm și noi, ca simpli cetățeni, ca oameni fără nicio putere decât cea exercitată de dreptul la a respira.
„Absolut toți oamenii reacționează la defrișare”
Protest în parcul IOR. FOTO: Andreea David
Ce ai descoperit în plus despre această zonă în urma protestelor artistice?
Că trebuie să continuăm. Inițial, am propus o perioadă de o lună pentru întâlniri acolo. Le-am dorit pașnice, în care revizităm relația cu natura din perspectiva urgenței momentului. M-am ferit să rostesc cuvântul protest.
Am crezut că e suficient să vorbim despre ce se întâmplă. Însă s-a dovedit pe parcurs că e atât de necesar acest cuvânt. Deși trebuia să plec pentru o lună din București în iulie, oamenii au continuat să se adune în fiecare joi și duminică. Am păstrat legătura cu ei, iar de la distanța încerc să organizez luna august.
E trist, dar e și frumos ce se întâmplă acolo. De obicei, proiectele artistice care își doresc lucrul cu comunități ale cartierelor sunt doar câteva și durează mult prea puțin.
E ciudat să începi ceva cu niște oameni și apoi să pleci către următorul proiect. Aici, tocmai pentru că nu e un demers finanțat, ci e unul cu o miză mai puternică, îl face cu atât mai viu.
Descoperim pe parcurs moduri de auto-organizare atât de organice, colaborări și contaminări. Descoperim moduri de activare a grijei colective, de acceptare a diferențelor, atâta timp cât ne păstrăm deschiși la ele și purtăm un dialog.
Știu că au existat și momente tensionate și agresiuni din partea celor care au defrișat cele două hectare de spațiu verde. Au exista trei întâlniri cu ei, dintre care două agresive. Prima, dupa cum am mai spus, a fost în a doua zi a noastră acolo, în care ne-au înconjurat și ne-au acuzat că vrem să le dăm foc la buldozere.
S-au prezentat ca fiind angajați de chiriașii care au concesionat două hectare de teren din cele 12, adică porțiunea rasă de vegetație, pretinzând că vor să facă un parc de distracții. Le-am cerut planuri de lucru, planuri urbanistice, ne-au spus că sunt afișate acolo, la aleea din parc, dar erau poze cu parcul de distracții Prater din Viena.
I-am întrebat de ce au tăiat copacii pentru un parc de distracții. Bineînțeles că au negat că ei sunt cei care i-au otrăvit. Oamenii însa i-au auzit vorbind între ei altădată cum că parcul de distracții e pentru șase ani, până când populația se obișnuiește cu ideea că nu mai e parc acolo, apoi vor construi blocuri.
A doua oară au venit cu o altă atitudine. Erau milogi, rugându-ne să încetăm cu protestul, că îi amenință oamenii, că sunt intimidați de oamenii din parc. Le-am explicat că vom continua protestul, tocmai pentru ca distrugerea să nu avanseze. Le-am sugerat să își caute alt loc de muncă mai puțin compromis decât ăsta, dacă nu vor atâtea probleme.
A treia oară au venit la două zile diferență după protestul pentru spații verzi din Piața Victoriei, cand deja veneam cu multe pancarte construite pentru protestul de acolo: „Dreptul la spațiu verde = dreptul la a respira”, „Parcul IOR e al nostru” etc.
Au venit alături de alți trei cetățeni, iar unul a ținut să ne explice că ceea ce facem e un protest ilegal, pentru că nu e declarat. Altul ne-a luat cu vorba bună și s-a dat mai de-al nostru, deși s-a prezentat ulterior tot ca angajat acolo, spunându-ne că în ziua de azi blocurile se pot construi cu spațiu verde deasupra.
Însă, cei trei nervoși au confiscat pancartele, au spus că sună poliția și că dacă nu plecăm în 30 de minute, când se vor întoarce, ne vor scoate de acolo cu bâte și cu picioare.
Din câte am înțeles de la un trecător, poliția locală a venit, însă a rămas în mașină, pe stradă, nu a intrat pe teren. La rândul meu am sunat la poliție și le-am spus de amenințare, așa că au trimis un echipaj. Doamnele care au venit s-au arătat foarte bucuroase de protest și au spus că și ele își doresc acolo un parc. Poliția m-a mai sunat de trei ori să se asigure că totul e în regulă.
Care a fost reacția cetățenilor care trec pe acolo?Cum se raportează la ce se întâmplă cu acea bucată de parc?
Există mulți pentru care nedreptatea de acolo trebuie sancționată și văd total rostul protestului. Sunt dintre cei care au trimis atât sesizări către Garda de Mediu, alții au scris televiziunilor să vină. De niciunde nu primiseră răspuns până acum.
De când suntem acolo s-au alăturat tot mai mulți, atât cetățeni, cât și partide politice. Într-o seară a apărut și PNL-ul ca să strângă semnături pentru expropriere și le-am promis semnătura doar dacă vin în fiecare seara acolo, timp de două luni. Nu i-am mai văzut de atunci.
Ce e mai interesant e reacția trecătorilor, pentru că absolut toți oamenii reacționează la defrișare. Evident că are un aspect apocaliptic totul acolo. Toți întorc capul și zic câte ceva. Se simt tot mai legitimați în a exprima verbal furia pe care o simt în fața dezastrului.
Ce urmează pentru proiectul „aici a fost o pădure / aici ar putea fi o pădure”? Veți mai ține și alte proteste artistice, vor continua lanțurile umane făcute în jurul zonei defrișate?
În luna iulie în fiecare joi și duminică se va ține protest autorizat și lanț uman la ora 21.00. De la ora 8, happening-ul Laviniei Carstean. În august voi reorganiza intervenții și practici artistice, alături de ateliere adresate locuitorilor, dar și concerte și evenimente muzicale sau intervenții sonore.
În paralel cu asta ne vom alătura demersurilor juridice necesare pentru salvarea parcului. De asemenea, vom invita și peisagiști, horticultori, botaniști, oameni care pot cartografia vegetația rămasă și care pot aprecia valoarea ei și la nivel științific.
Vrem să facem și lecturi pe diverse teme. Aș vrea și o biblioteca mobilă temporară, pe un cărucior de cumpărături. Lansăm pe această cale un apel la participare tuturor artiștilor care pot veni cu propuneri pentru acest loc.
21
7
