În coasta Tribunalului din București, după un șir înalt de blocuri terne, se înalță cea mai rafinată și mai muzicală biserică din București, Domnița Bălașa, monument istoric de arhitectură neoromânească și neobizantină.
Lăcașul cununiilor și al Înălțării prin excelență, Domnița Bălașa era în perioada interbelică locul fastuos în care elitele bucureștene își puneau pirostriile și își botezau copiii.
Cu puțin înainte de Paștele anului 1714, în Săptămână Patimilor, pe Podul Beilicului, astăzi Calea Șerban Vodă, intra cu pompă și alai Mustafa Aga, trimisul Sultanului la București. Aducea cu el eșarfa cernită a morții. Soarta Domnitorului Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, era pecetluită; aveau să fie decapitați la Stambul în ziua de 15 august 1714.
Domnița Bălașa, fiica Domnitorului, nu se afla la Curtea Domnească atunci când au venit turcii să-i înlănțuiască familia. Împreună cu mama ei, Marica, era plecată cu daruri - aur și giuvaere - la Stambul, ca să pregătească nunta fratelui ei, Radu, cu fiica lui Antioh Cantemir, fiul domnitorului român Dimitrie Cantemir.
Domnița Bălașa a copilărit la Curtea Domnească din București. Când nici măcar nu împlinise vârsta de 15 ani, a fost măritată fără voie cu un grec putred de bogat, Marele Ban Manolache Iangabe, cunoscut drept Lambrino.
Se spune că semne stranii au prevestit atunci destinul tragic al familiei Brâncoveanu. La nunta Domniței Bălașa, o cometă a trecut peste cerul Valahiei, iar la festin un necunoscut a adus un cocoș fript cu tot cu pene. Străinul s-a ascuns sub masa de nuntă și a cântat „cucurigu”, semn de mare ghinion și piază rea.
