Are o totala lipsa de respect fata de instrumentul sau. O spune deschis: creeaza muzica pentru intreaga trupa, nu doar pentru vioara. Ba mai mult, marturiseste ca adapteaza vioara la jazz, nu invers. Pe scena, face schimb intre dibla acustica si cea electrica fara remuscari, in vazul tuturor. Cablurile de care are nevoie pentru a face auzite sunete il incurca si ele si aproape le-ar smulge. Instrumentele sunt, pentru Jean Luc Ponty, doar obiecte existand in real. Pe 11 martie, la Sala Palatului, micutul mesager cosmic cu nume pamantean a aratat cum pot fi depasite legile fizicii, demonstrand ca un om, chiar si fara a fi ubicuu, poate inlocui o orchestra intreaga cu sunetele unei singure viori.

Se afla pentru a treia oara in Romania. Stie cum e sa canti la festivalurile Plai de la Timisoara si Stufstock din Vama Veche, dar inca nu a vazut Sala Palatului. Isi face intrarea timid, alaturi de William Lecomte (clape), Guy Akwa Nsangue (bas) si Damien Schmitt (tobe) si lasa muzica sa vorbeasca. Back In The 60's, Point Of No Return si apoi, mai degraba sfios, rosteste, in limba romana, un "bun' seara" si un "multumesc" gangave, dar care trezesc zambete.

Isi reia cantarea si da viata sunetelor, deloc expansiv, incruntat uneori, sau poate doar concentrat, deoarece in aceasta seara trebuie sa interpreteze musically correct, in fata unui publicul roman care nu a asistat pana acum la o demonstratie de jazzisificare live a viorii.

Pasii sunt clari, iar urechile trebuie sa se lase vizitate sonor atat de Without Regrets, Celtic Steps, cat si de Mirage, Cosmic Messenger sau On My Way To Bombay.

Cand si cand, Jean Luc Ponty isi schimba discursul muzical si inlocuieste vioara acustica, bruna, cu vioara electrica, albastra. Spectatorii sunt cuceriti, singurele probleme le mai ridica acel cablu de care ii sta legata una dintre viori, un cablu care s-a incurcat intr-un nod suparator si pe care parca ar vrea sa-l desfaca dupa exemplul celebrului nod gordian.

Este gata pentru lovitura finala. Mai e mult pana la sfarsitul celor doua ore de concert, dar acum este momentul in care vom intelege cu adevarat ce reprezinta muzica lui Jean Luc Ponty. Cei trei colegi au parasit scena, pentru ca urmeaza momentul solo de vioara. Incepe Rite Of Strings. Aproape ca iti opresti respiratia, inchizi ochii si lasi sunetele sa te patrunda. Auzi un bas alaturi, si parca inca o vioara, si... Te uiti in stanga scenei, in dreapta, poate au reaparut colegii sai, dar nu vezi pe nimeni. Nu-ti vine parca a crede, dar totusi se intampla: un singur om reuseste, doar cu o vioara, sa genereze sunetele mai multor instrumente.

Acasa, dupa concert, vei revedea solo-ul pe internet, intr-o inregistrare video de o calitate indoielnica, in incercarea de a retrai sentimentul avut mai devreme. Vei intelege ca magia acelui moment nu poate fi captata. Caci nu gresea deloc Jean Luc Ponty: vioara nu are viata, ci doar o primeste, uneori, numai cu imprumut, in serile in care cate un francez canta live.