Andrei Plesu, despre obsesiile de marinar ale lui Titu Maiorescu si despre cum poti ajunge sa te indoiesti ca Einstein gandea cu adevarat

Sâmbătă, 20 noiembrie 2010, 6:32 Life | Prin oraş

"Marin Voiculescu, pe care nu vi-l recomand, a scris multe carti, toate facute din aforisme. Am incercat cu prietenii mei sa il imitam si a fost imposibil, omul era un geniu al aforismului "naucitor". Iata un aforism: "Pana la Socrate, omul era in centrul lumii. Dupa Socrate, la fel". Sau: "Stilul e om, trilul e pasare." Sau "Creierul creiereaza". Nu se poate imita, nu-ti da prin cap asa ceva!", a glumit Andrei Plesu in cadrul unei conferinte din ciclul "Cultura bate criza", in care celebrul scriitor a explicat cu umor cine si de ce scrie un jurnal. Intalnirea a fost moderata de Sorin Alexandrescu.

"Jurnalul este un fel de confesiune fara confesor. Nu e nimeni de fata, poti sa spui orice. Poti sa spui si lucruri pe care nu le spui nici parintilor, nici prietenilor, nici rudelor. Jurnalul e o scena formidabila pentru inavuabil, pentru lucruri greu de marturisit. E si un farmec al lucrului ascuns in jurnal, care ramane in spatiul tau intim", a explicat Andrei Plesu saptamana aceasta, la Biblioteca Central Universitara din Capitala, in cadrul conferintei "Jurnalul. Al cui?". 

Celebrul scriitor a oferit si o alta posibila motivatie a jurnalului: "veleitatea literara". Sunt oameni care simt ca pot sa scrie si ca vor sa scrie. Si cum nu intotdeauna au subiect, gasesc usor la indemana subiectul propriilor reflexiuni, ale vietilor interioare, au deci constiinta timida a talentului propriu si vor pur si simplu sa il exerseze".

Tipologia jurnalului (in functie de cel care scrie)

Jurnalul sapiential, jurnalul de intelepciune. "Sunt oameni care colectioneaza aforisme - ori produse de ei, ori produse de altii. Si care le si scriu, pentru a le tine minte.

Exista autori care scriu carti facute din pansee - ale lor sau ale altora. Am avut un asemenea personaj in persoana unui profesor despre care as putea scrie o carte. Marin Voiculescu, pe care nu vi-l recomand, a scris multe carti, toate facute din aforisme. Omul producea zilnic o sumedenie de intelepciuni si le nota cu pietate. Cand avea cate o criza de creativitate, recurgea la intelepciunea altora, dar cita in asa fel incat ei pareau sa fie chiar sub nivelul lui. Introducea formule "de manual": "scriitorul de real talent Shakespeare spunea..."

La un moment dat am incercat cu prietenii mei sa il imitam, sa facem un concurs: care-i mai aproape de el. Si a fost imposibil, omul era un geniu al aforismului "naucitor", care nu poate fi egalat. Iata un aforism: "Pana la Socrate, omul era in centrul lumii. Dupa Socrate, la fel". Sau: "Stilul e om, trilul e pasare." Sau: "Creierul creiereaza". Nu se poate imita, nu-ti da prin cap asa ceva!

Poti strica un mare autor citand din el cum nu trebuie si comentandu-l cum nu trebuie. Daca zici "Cum spunea Einstein, "viata e complexa"...", incepi sa te indoiesti ca Einstein gandea cu adevarat."

Jurnalul maniacal. "Exista oameni care, cum se trezesc, vor sa noteze starea zilei: ce temperatura avem, ce presiune atmosfera, ce temperatura au ei personal, daca au aparut fenomene fiziologice neobisnuite... Exista asemenea jurnale, chiar si la oameni insemnati. De pilda Titu Maiorescu are din cand in cand obsesia asta de marinar: trezire, consemnare a situatiunii meteorologice si de inceputul unei zile despre care nu mai conteaza sa aflam mare lucru, de vreme ce avem coordonatele ei climaterice. Asta e jurnalul de bord, i-as spune eu.

Jurnalul egolatru. Orice jurnal trebuie sa fie egolatru, caci e vorba de eul celui care scrie. Dar la unii, aceasta egolatrie atinge cote spectaculoase, pentru ca sunt pasionati de ei insisi. Se intalnesc oameni care pot vorbi indefinit de ei insisi, care cred sincer ca lucrurile se invart in jurul lor si ca ei sunt, de fapt, cei care justifica existenta lumii. Noteaza intotdeauna lucrurile astea, care merg de la povestea tribulatiilor personale.

"Azi m-am intalnit cu cutare, cineva m-a laudat, sigur, exagerand... dar probabil ca avea un punct de sprijin, mi s-a oferit o medalie, ma intreb daca s-o primesc sau nu, in plus am niste dureri de cap extraordinare..." si exista un delir autobiografic care poate, la un moment dat, sa ameteasca aviditatea cititorului cand e vorba de un personaj mai ales important.

Jurnalul documentar - exista oameni care au avut functiuni publice si care consemneaza ce au facut si aceste jurnale sunt foarte utile pentru istorici, pentru ca definesc epoci intregi, conjuncturi, evolutii politice. Unele dintre ele sunt si foarte reusite literar. Am fost entuziasmat cand am citit jurnalul lui Constantin Argetoianu, o piesa literara de prima mana, dincolo de pitorescul amintirilor lui si de portretistica pe care o practica, nu totdeauna flatanta pentru cei care i-au cazut victime.

Jurnalele marilor secunzi - oameni care au insotit cu pasiune o mare personalitate si simt nevoia sa consemneze spusele si faptele acelei personalitati. Asta merge de la admiratori pur si simplu, cum a fost Eckerman pentru Goethe, pana la neveste...

Exista cateva neveste care s-au simtit incantate sa consemneze viata lor cu sotul lor. De pilda Ana Magdalena Bach, care a scris un minunat de convietuire cu Bach, pe care vi-l recomand cu caldura. O carte superba de devotament, de intelegere, plina de intuitie si afectiune.

Exista si jurnalul nevestei lui Thomas Carlyle, care l-a slujit toata viata, l-a rasfatat tot timpul. Dar cand s-a publicat jurnalul ei, s-a vazut ca toatea acestea se petreceau pe un fond de ura definitiva. L-a insotit cu ura ei pedanta si serviabila toata viata. Dar in jurnal s-a razbunat, in jurnal a spus: "A fost groaznic!"

Jurnalul de idei, practicat de Constantin Noica, in care, din ratiuni mai mult mnemotehnice, notezi un gand ca sa nu-l uiti, sau pregatesti o carte si atunci, inauntrul acestui proiect, faci unele insemnari care sa te ajute sa dezvolti ulterior.

Exista o idee care spune ca nu trebuie sa lasi nici o zi sa treaca fara chip. Fiecare zi are o fizionomie care, daca nu e consemnata, se pierde in neant. Ai datoria sa dai chip fiecarei zile si sa o retii. Daca va intreb ce ati facut pe 23 februarie 2004, veti admite ca nu stiti decat daca vi s-a intamplat ceva formidabil. Jurnalul salveaza neantul asta, vidul asta de memorie de anonimat si exista un farmec al recuperarii zilelor vide.

Sunt si scriitori de jurnale masochisti, care au placerea inavuabilului, le place sa spuna despre ei lucruri pe care nimeni nu le-ar spuse despre sine. Sunt pagini in Jean Jacques Rousseau care merg in aceasta directie, este jurnalul foarte special al lui Ioan Negoitescu... sunt texte in care autorul decide sa nu dispara inainte de a fi spus tot. E un scrupul laudabil pana la un punct, riscant din multe privinte si pentru autor, si pentru cititor, dar e un scrupul care exista.

Jurnalul nu trebuie sa fie nici o cronica de actualitate. Cred ca intr-un jurnal, omul poate avea privilegiul sa fie, cum spunea George Calinescu, "o ora pe zi singur si inactual". Jurnalele care sunt doldora de contingenta, de imediat, de viata palpitanta, cad de multe ori in ridicol. Exista jurnale intregi in care substanta propriu-zisa este o lamurire in fata istoriei a disputei lui Gigi cu Nelu. Trebuie sa se stie care a fost adevarul...

Am gasit intr-un jurnal al lui Gala Galaction, foarte frumos de altfel: "Fata mea" - avea o fata actrita - "iar a fost data afara de la teatru, nu i-au dat nici un rol." Si cand a murit directorul Teatrului National de atunci, Soare Z. Soare, a spus "S-a facut dreptate! In sfarsit, asupritorul fetei mele a fost razbunat. Dumnezeu stie ce face!" Dumnezeu devine un complice al rafuielilor proprii si asta trebuie consemnata, caci arata un tandem care merita sa aiba cunoasterea publica necesara.

De ce e bine sa scrii jurnal

"E un exercitiu mnemotehnic. Viata se amplifica, daca fiecare zi are portretul ei, daca in fiecare zi ai achizitionat ceva, dintr-odata peisajul vietii tale este policrom, amplu, cuprinzator".

"Lucrul minunat cu jurnalul este ca, daca citesti pagini pe care le-ai scris acum 20 de ani, se poate intampla sa nu mai intelegi. Ca unul care ai panica atunci cand citesti o pagina din Kant si n-o pricepi, sa vezi ca nu poti pricepe nici ce ai scris tu e o usurare." (Constantin Noica)

"Gabriel Liiceanu spune ca un jurnal are sens pentru ca cititorul se regaseste in el. Adica fiecare din noi avem experiente care sunt perceptibile si de altii ca fiind ale lor, prin urmare se naste un fel de fraternitate, un fel de modestie generala: "a, daca si asta a patit chestia asta, inseamna ca si el e om" sau invers "uite ca am patit si eu lucruri pe care le-a patit un mare autor". Exista un fel de omogenizare intre autorii de jurnal si public pe care Gabriel conteaza. Este o explicatie posibila a jurnalului.

I-am spus lui Gabriel ca totusi noi doi traim de 40 de ani din cauza diferentelor. Diferenta e cea care face ca aceasta relatie sa functioneze. Eu cred ca a face asemanarea cu toata specia e un fapt generos, dar nu intru totul adevarat. Asemanarile dintre oameni sunt de suprafata. In adanc suntem deosebiti, suntem unicat. Si as spera ca intr-un jurnal sa gasesc unicitatea unei persoane, nu ceea ce ea are in comun cu tot restul lumii".
​