După multe încercări eșuate, românul Andrei Șerban (25 de ani) a găsit o cale inedită de pătrunde în lumea aproape inaccesibilă a modei: și-a transformat apartamentul mizerabil, închiriat la Paris, într-un studio foto pentru modelele care aveau nevoie de un portofoliu, dar nu aveau bani să plătească fotograful.
Lumea modei nu este nici pe departe una roz, primitoare. O dovedește și experiența tânărului Andrei Șerban, care și-a dorit să ajungă fotograf de fashion. Românul a trimis sute de mailuri în care cerea măcar să i se dea o șansă, timp în care și-a notat într-un jurnal întâmplările și gândurile prin care a trecut. Cele mai multe au fost ignorate.
La un moment dat însă, o experiență ratată de la Săptămâna Modei din Paris, precum și cazarea într-un AirBnb mizer, l-au făcut să-și încerce viziunea într-un mod atipic domeniului.
A început o serie de ședințe foto cu modele în locuința pariziană dezastruoasă, un contrast între frumusețea lor și împrejurimi. Modelele aveau nevoie de fotografii pentru portofoliu, agențiile nu plăteau fotografi pentru asta, așa că au început să folosească din imaginile inedite făcute de Andrei.
Tânărul își descrie inițiativa drept una rebelă, iar rezultatul ei s-a concretizat într-o carte, CHIPS, jumătate portofoliu, jumătate copie a jurnalului său din perioada respectivă. CHIPS este și numele expoziției din Capitală, de la 2/3 galeria, care poate fi vizitată până pe 15 martie.
Am stat de vorbă cu Andrei Șerban despre lecțiile pe care le-a învățat încercând să-și atingă visul.
Drumul de la o facultate tehnică la un domeniu creativ
Fotograful Andrei Șerban. FOTO: Arhiva personală
Când și cum ai făcut trecerea de la biomedicină la fashion?
Andrei Șerban: Nu cred că am avut vreun moment în care să știu cu siguranță ce vreau de la viitor. Am terminat un liceu de informatică în București pentru că îmi plăcea să mă joc pe calculator.
La 18 ani am plecat la Londra, să studiez biomedicina. În anul II, mi-am dat seama că ar fi prea deprimant pentru mine să lucrez într-un spital sau laborator toată viața, așa că în loc să merg la cursuri, preferam să bat străzile londoneze în lung și-n lat, în încercarea de a înțelege mai bine cultura britanică. Am simțit o atracție față de zona asta creativă.
Am terminat cu greu facultatea, dar măcar am terminat-o, timp în care și încercam să mă integrez în Londra, și să cochetez cu hainele și moda. Am strâns bani și am făcut un curs de șapte zile de „Fashion Image” la Universitatea de Arte din Londra, care nu m-a convins să vreau să mă adâncesc în domeniu, în schimb biblioteca uriașă din oraș, unde erau toate revistele de modă care au fost înființate până în prezent, da.
Acolo stăteam non-stop. Mi-am încărcat cardul de student cu 10 lire și scanam reclame din reviste, poze care-mi plăceau, campanii de brand-uri, fără să am un punct de referință pentru ce căutam sau de ce-mi plăceau anumite lucruri, dar voiam să le am pentru când nu mai aveam acces la bibliotecă.
„Nu există deschidere pe nișa de fotografie de modă”
Fotografie din apartamentul din Paris. FOTO: Arhiva personală Andrei Șerban
Ce te-a atras la fotografie?
La 20 de ani am început să lucrez ca art director pentru campanii publicitare pentru branduri locale. Practic, căram ghiozdanul fotografilor și le suflam la ureche cum cred că ar trebui să arate poza.
Era ca o joacă de copii pentru mine, încercam orice și cu oricine, mă distram și experimentam, dar nu mă atingeam la rândul meu de cameră, era ca un obiect pus pe un piedestal pentru mine.
A venit și ziua în care nu a mai fost suficient să mă mulțumesc cu ce poze livrau fotografii cu care lucram, așa că mi-am cumpărat primul aparat pe care l-am găsit pe net și am început să fac poze de capul meu.
Ai început să-ți cauți diferite job-uri în domeniu. Povestește-mi parcursul pe care l-ai avut și cum ți s-a părut industria fashion de la noi. Ai primit susținere sau te-a ghidat cineva din industrie la început?
Am petrecut o vreme în care am experimentat cu aparatul de fotografiat, iar apoi am vrut să fac un job din asta. Nu a fost deloc ușor, mai ales că nu există deloc deschidere pe această nișă de fotografie de modă.
În primii doi, trei ani am făcut exclusiv poze din capul meu și am primit un singur job comercial, în toată perioada asta. Am înțeles că oamenii și brandurile nu sunt așa deschiși către genul de poze pe care vreau să le fac, dar nu m-am lăsat. Sunt încăpățânat, așa că am trimis mailuri la toate revistele de modă din România, dar și către toți redactorii, stiliștii sau editorii care lucrau acolo.
Uneori doar mă duceam la studio să văd dacă e cineva acolo și pentru cine lucrează, doar să știu pe cine pot să mai stresez cu mailuri. Toți din jur îmi ziceau să mă duc să asist fotografi, să fur meserie, că de jos se începe, dar nu înțelegeam de ce trebuie să fac asta, când știu exact ce vreau să fac.
În capul meu fotografia era o pasiune, nu o sursă categorică de venit și nicidecum un business. Am ajuns să cunosc mulți oameni din industrie și nu prea ghidează nimeni pe nimeni, fiecare își vede de ale lui.
Am vorbit cu Marian Pălie cel mai mult despre fotografie și industria modei de la noi, iar cei din afară m-au sfătuit să car ghiozdane și să schimb lentile neplătit, sub pretextul networking-ului. Cu cât știi mai mulți oameni, cu atât mai bine.
Din păcate, am ajuns la concluzia că nu e niciun secret, nici măcar vreo scurtătură. Cred că trebuie doar să faci ce crezi tu că te reprezintă cel mai bine și să ai răbdare. La noi cred că vorbim de un domeniu mic și nu avem multe platforme care să ajute la promovarea artiștilor, fie că vorbim de designeri, fotografi sau stiliști. Abia în ultimul an am început să primesc propuneri de colaborări din partea brandurilor de la noi.
Prima expoziție foto: „in the back of my mind”
Când te-ai hotărât să ai propria ta expoziție foto?
La final de 2021 am avut și prima mea expoziție, la sediul Black Rhino Radio, locul unde puneam muzică săptămânal. A fost un moment foarte important pentru mine, deoarece m-a făcut să accept că nu știu atât de multe pe cât credeam că știu.
Nu aveam deloc în minte că fotografiile mele pot fi încadrate la artă și încă mă feresc să-mi spun artist. Cred că am și o frustrare, și încă mă confrunt cu sindromul impostorului, pentru că nu am studiat nimic în domeniu.
Expoziția s-a numit „in the back of my mind” și pe lângă poze, am făcut un fel de soundtrack care era pus pe repeat, pe fundal, cu diferite sunete, dar și cu mine bombănind vocea din capul meu, care încerca să gândească simultan cu muzica din căști.
Primul Paris Fashion Week
Când și cum ai ajuns la primul Fashion Week de la Paris?
Încă eram în perioada de negare, atunci când m-am dus la primul meu Fashion Week de la Paris. Am citit niște interviuri și am tras concluzia că trebuie să mă duc să fac poze în backstage, și așa voi face rost de piesa finală din puzzle.
În primul sezon din an m-am documentat singur și am trimis peste 50 de mail-uri la toate site-urile brand-urilor prezente la eveniment, la secțiunea de presă sau la cea de serviciu clienți, dacă nu aveau prima opțiune. Evident, nu m-a băgat nimeni în seamă.
Abia după toate astea am descoperit că trebuie să fii acreditat de o revistă, astfel încât să ai acces la lista de PR a brand-urilor. M-am oferit să livrez conținut gratis pentru acreditare și Cosmopolitan România a acceptat. Primul și singurul job plătit a fost pentru un brand care prezenta pentru prima oară în capitala Franței, Victoria/Tomas.
Ai vreo experiență care a rămas cu tine de atunci?
Da, când am descoperit întâmplător o hală, unde urma să aibă loc defilarea pentru Valentino. M-am certat cu doamna de la backstage și i-am spus că mă concediază revista dacă nu mă lasă să fac poze, dar nu a fost impresionată; probabil nu eram singurul care încerca schema asta.
Am renunțat la idee, dar, spre ieșire, am văzut ușa pe care scria Backstage Access, m-am ascuns sub umbrelă, am scos badge-ul de foto la vedere și am așteptat să vină să mă dea cineva afară.
Cu cinci minute înainte de show, a venit cineva, dar nu pentru ce credeam, ci să-mi spună să mă duc pe poziții, că începe prezentarea. M-am pus lângă singura cameră pe care am văzut-o în jur, camera principală de filmare pentru show, iar modelele au început să iasă pe ușă drept spre mine.
A fost o experiență suprarealistă, făceam poze la foc automat, nu vedeam nimic, aveam ochelarii aburiți, dar am stat ghem lângă Vincent Cassel și Anna Wintour (redactorul-șef al revistei Vogue America).
Al doilea Paris Fashion Week și găsirea apartamentului mizerabil
Fotografie din apartamentul din Paris. FOTO: Arhiva personală Andrei Șerban
Următorul sezon am vrut să fac același lucru, dar mi-am luat din greșeală bilete de avion pentru luna următoare. Am rămas fără joburi și speranță, doar cu un Airbnb închiriat, căruia am putut să-i modific datele. Abia când am ajuns la fața locului, am descoperit că stăteam probabil în cel mai murdar apartament din Paris.
Am început să scriu la toate agențiile de modele pe care le-am găsit și le întrebam ce-ar fi dacă ar vrea să facă poze în apartamentul în care locuiam? Cu greu mi-au răspuns două, trei agenții care, după foarte multă muncă de convingere, au trimis niște fete care nu aveau prea multe poze în portofoliu, și probabil erau la prima sau a doua ședință foto din viața lor.
Cum s-a concretizat ideea unui proiect fotografic acolo?
Inițial, mi-am dorit doar să urmăresc firul poveștii în ceea ce privește networking-ul. Mă bucuram că pot vorbi cu modele din industrie și puteam să leg conexiuni cu oameni care se învârteau în jurul aceluiași bec ca și mine, cumva.
A contribuit și apartamentul ăla în care trebuia să locuiesc, iar în încercarea de a ignora mirosul și mizeria, a început să mi se contureze și ideea unui proiect în minte și dorința de a-l finaliza cap-coadă. Se simțea ca un performance tot ceea ce trăiam acolo, iar spațiul devenea un personaj în poveste.
E vorba de un apartament situat undeva în Arondismentul 19 și era casa unui bătrânel care strângea tot ceea ce găsea pe stradă. Dormeam pe două saltele suprapuse și făceam „duș” cu șervețele umede la chiuvetă. Fiecare obiect din casă emana un miros anume, se contopeau și formau cel mai înțepător și persistent odor.
Ascunse cu două uși de șifonier improvizate, într-o cămară din baie, erau obiectele lui Bertrand, proprietarul - trei periuțe de dinți foarte ciufulite, șuruburi și cărți de vizită de la niște firme la întâmplare.
Ședințele foto și modelele
Ce a însemnat mai exact acest proiect? Ai fost plătit pentru munca făcută?
Odată ce mi-am conturat în mintea ideea proiectului CHIPS, am fost la Paris de trei ori. Prima oară în toamna lui 2022, apoi în ianuarie 2023, iar apoi în mai. Am fost la Paris exclusiv pentru asta și părăseam casa doar să iau baterii pentru flash, chipsuri și suc de portocale.
Am fotografiat în jur de 20 de modele, cu vârste între 18 și 26 de ani. Ele au nevoie de poze pentru portofoliu, deși nu prea au multe de zis cu ce intră în el. Toată treaba asta ține de agenții.
Nu am primit niciun ban de la acestea pentru fotografiile făcute, dar asta și pentru că am încercat să forțez oamenii din industrie să lucreze cu mine, în termenii mei.
Cred că în lumea asta, toți cei care au un cuvânt de spus, de la directori de casting și agenții, urmează un tipar clasic de la care nu se abat sub nicio formă. Spre exemplu, una dintre agențiile care au trimis un model la mine, mi-a spus că pozele sunt bune, dar nu mă pot plăti pentru ele, și să mă uit pe site-ul lor, la ce poze au, și să trag așa dacă vreau bani. Așa că am impus condiția de a le livra poze, fără să-mi spună ce să fac.
Când am văzut că trei din cinci agenții foloseau pozele mele pentru care nu pretindeam bani, mi-am dat seama că au nevoie și de astfel de fotografii, nu doar de clasicele portrete cu fundal alb în spate și lumină naturală.
Așa am făcut propriul fundal din peretele apartamentului, plin de oale și mâncare. A fost amuzant să mă uit pe paginile agențiilor și să văd, printre campanii de beauty la Armani și Chanel, poze trase de mine în bucătăria lui Bertrand, cu un flash ținut pe genunchi.
„Lumea modei te poate modela foarte ușor în ceva ce nu ești”
Fotografie din apartamentul din Paris. FOTO: Arhiva personală Andrei Șerban
Cum a decurs interacțiunea cu modelele?
În toată această perioadă am lucrat cu trei, patru agenții și zilnic aveam de tras poze pentru trei sau patru modele. Aveam un fel de prezentare făcută despre proiect și am rugat agențiile să le-o trimită fetelor de fiecare dată, astfel încât să înțeleagă contextul.
Dar prezentarea nu ajungea mereu la ele și atunci era cel mai ciudat pentru mine, pentru că trebuia să le explic la fața locului toată situația, și era neplăcut. Unele erau confortabile, altele mai puțin.
Oricând am încercat să previn asta, deja mingea nu mai era la mine. Însă, asta m-a făcut să realizez că eu și modelele suntem foarte asemănători. Niciunul nu voia să fie în locul ăla, dar fiecare credea că e mai bine pentru a reuși în domeniu.
Eu făceam poze gratis și dormeam pe două saltele suprapuse, pentru că aveam încredere în proiectul început, iar ele aveau încredere în agentul lor, că știe ce-i mai bine pentru ele.
Ce ai învățat din această experiență?
Lumea modei te poate modela foarte ușor în ceva ce nu ești. Dacă ar fi să disecăm domeniul și de unde a început totul, cât și filozofia care-i stă la bază, acum simt că e despre nevoia de a te integra, de a aparține. Orice dorință de a te exprima prin modul în care te îmbraci o treci prin acest filtru social, să te asiguri că nu cumva ești prea extra sau prea necunoscător, nici prea mainstream, nici prea ciudat.
De asta am vrut să nu spun nimic despre hainele purtate de modele, machiaj sau păr. Le spuneam să vină cum văd ele mai potrivit, pentru prezentarea trimisă. Mi-a plăcut experiența cu ele, cât și toate discuțiile noastre despre fotografi, designeri sau alte modele.
Aveam zâmbetul până la urechi când încercam să trag de limbă o femeie care a lucrat cu Jonathan Anderson, Miuccia Prada, sau cu Juergen Teller. Câteodată uitam că trebuie să fac poze și mâncam chips-uri cu ele și povesteam experiențe comune, iar alteori mă bucuram când îmi povesteau cum au mai vorbit și cu alte modele despre experiența lor în apartamentul ăsta.
Nu toate momentele au fost reușite. Spre exemplu, o fată care a fost în campanii de beauty pentru brand-uri mari a spus că pur și simplu e prea frumoasă pentru apartamentul ăsta.
Cum ai avut bani să revii la Paris și când a apărut ideea de jurnal?
Finanțarea proiectului a variat în funcție de perioadă. La prima vizită lucram part-time ca și copywriter într-o agenție din București, pentru a doua am cumpărat cel mai ieftin bilet și cazarea pe cinci zile, deci nu mai mult de 300 de euro.
Îmi comandam ceva de mâncare o dată pe zi, dacă avem timp să mănânc între vizite, în rest coboram din avion, mergeam la magazin, îmi luam o cutie de Pringles, un suc, niște biscuiți, iaurt și o periuță de dinți. În tot acest timp, încă de prin 2020, țineam un jurnal personal, unde lipeam poze și scriam puțin despre ele - de ce am făcut poza, ce am simțit, ce referință am avut etc.
Proiectul transformat în carte
Cartea CHIPS. FOTO: Arhiva personală Andrei Șerban
Când s-a transformat proiectul CHIPS într-o carte?
Mă știam cu Vlad Mat, owner-ul editurii independente Paper Traffic, așa că înainte să plec pentru a treia oară la Paris, i-am povestit despre proiectul meu și i-a plăcut foarte mult. S-a oferit să mă însoțească, deoarece a vrut foarte mult să mă ajute, dar eu nu am fost cel deschis la ajutor, deoarece am simțit că proiectul era ca un drum inițiatic, pe care trebuia să-l parcurg singur.
Ne-am văzut doar de două ori cât am stat acolo, seară, după ce terminam de făcut pozele. Odată reveniți la București, ne-am făcut planul, am fost la tipografia Fabrik, unde ne-a fost de mare ajutor Nicoleta, iar în patru luni totul a fost gata.
Vlad este și cel care a venit cu ideea să includem jurnalul în carte, pentru că explică foarte clar cum am ajuns la Paris. Așa s-a dezvoltat într-o publicație geamănă, unde prima parte are poze din apartament, iar a doua conține o copie 1:1 a jurnalului meu, care se încheie cu Parisul.
Ai spus că inițiativa ta este un mic act de rebeliune, dar și un imbold pentru tinerii artiști care vor să active în domeniu. Ce înseamnă asta mai exact?
Pare că sunt din ce în ce mai puține astfel de „rebeliuni”. E bine să fii împotrivă, înseamnă că-ți dorești să schimbi ceva, că nu vrei să treci prin viață ca gâsca prin apă. Chiar dacă fotografiile mele nu au avut sau nu vor avea vreun impact, mereu am crezut că practica mea e mai mult de atât.
Spre exemplu, am pus pe coperta exterioară CHIPS o listă, scrisă de mână, cu oameni din modă la care vreau să ajungă cartea, oameni pe care-i consider importanți pentru industrie, sau care m-au influențat, cu care aș vrea să lucrez sau care aș vrea să afle că exist.
Poate se va pierde într-o librărie printre alte publicații lucioase, dar dacă vei da peste ea, și recunoști unul dintre numele de pe copertă, devine intrigantă. Am făcut tot posibilul să mă asigur că dacă ajunge în poșta cuiva, o va deschide măcar. Nu ai cum s-o ignori ca pe un email cu numele tău la „Subject.”
„Au oamenii ce consuma din scena locală?”
Cum vezi industria modei din România?
Cât despre industria modei din România, nu cred că este ceva care ne scapă, ci pur și simplu trebuie să fim deschiși la schimbare. Toți pasionații de modă și de artă, în toate formele ei, consumă liber și își aleg singuri ce vor să vadă. Este un izvor infinit de conținut gata să fie consumat, la nivel global.
Acum, trebuie pusă întrebarea - au oamenii ce consuma din scena locală? Nu este suficient să exiști pe Instagram, trebuie să existe și alți factori catalizatori - reviste, expoziții, hub-uri sociale, creative, adunături de oameni cu inițiative comune, critici, vâlvă, dorință de schimbare etc.
În octombrie are loc și Bucharest Fashion Week, deci lucrurile se mișcă.
Ce ai spune tinerilor care încă încearcă să-și găsească locul în domeniu?
Nu cred că există niciun secret, nu are nimeni rețetă pentru succes și nu există un „stil” anume. Tot ceea ce trebuie să faci este să te înarmezi cu răbdare, să ții ochii deschiși, să fii atent la ce te deranjează, ce te bucură, și să faci ceva în legătură cu asta.
Iar apoi să faci ce trebuie să faci pentru a duce ziua la bun sfârșit, să te trezești a doua zi și să o iei de la capăt. Sau nu.
15
29
