E nevoie de un sat ca să crești un copil, zice o vorbă. Nu prea mai e clar ce poate însemna asta în mediile urbane și mereu pe fugă, într-o societate care se schimbă pe repede-înainte. Azi, când se vorbește tot mai mult despre parenting și noi abordări în creșterea și educarea copiilor, acel sat poate reprezenta cu totul altceva.
Pe grupuri de Facebook sau WhatsApp, în workshop-uri, conferințe, webinarii, seminarii, găsești evenimente de amploare pe această temă. Sunt întâlniri în cadrul cărora actualii sau viitorii părinți vin în căutare de sfaturi despre cum să-și crească copiii. Sau participă pentru că vor să obțină răspunsuri despre cum să se crească pe ei înșiși în preajma celor care vin din urmă. Oferta e variată și, cu foarte puține excepții, contra-cost.
La modul general și ca obiectiv pe termen lung, parentingul își propune să pregătească noile generații pentru un viitor altfel, prin intermediul părinților.
În România, s-a dezvoltat în ultimii ani o întreagă industrie în jurul acestui fenomen cultural global. E o industrie care a înflorit și din cauza incapacității statului de a ține pasul cu nevoia părinților de a învăța cum să se comporte cu copiii.
Acest nou tip de „școală”, unde părinții merg să învețe, nu e lipsit însă de controverse. A adunat în jurul său și critici, și laude. Ca în parentingul de zi cu zi, toată lumea are păreri despre cum se crește un copil – sau un părinte, toată lumea e într-o tabără sau alta.
0
0
