Caragiale îi zicea „jvarț"; unii își puneau un strop de lapte sau de tărie - „să fie de gust” - și îl savurau fie la Capșa, fie la Corso sau la eleganta Strobel, în timp ce aflau cele mai strașnice bârfe din oraș.
Erau vremurile în care bucureștenii se uitau întru inspirație spre Paris, Berlin ori Viena. De la narghilele și cofeturi turcești, trecuseră în câteva decenii la cafele vieneze, ciocolată din cea mai fină și cât mai mult aer Belle Époque cu putință.
Șvarțul în sine nu e o băutură complicată, ba dimpotrivă. La Capșa, șvarțul se prepara o singură dată pe zi, dimineața la prima oră, într-un vas de 10-15 litri, unde puneau apă, cafea măcinată pentru filtru și cicoare, în cantități egale.
Înainte să fie turnat în căni, șvarțul era strecurat și se aducea la masă fierbinte, într-o cupă de metal alb, cu decorațiuni inspirate din cele ale cafenelelor vieneze. Pe tăviță se mai aflau cești albastre cu lingurițe, dar și cuburi de zahăr și un pahar de apă rece. Apoi, după gust ori dorință, mai mergea fie un strop de lapte, fie puțin rom sau coniac.
