Iti scriu, draga mea, în numele bunicilor mei, care nu mai sunt printre noi și al fiului meu, care zâmbește lângă mine, în timp ce așez aceste rânduri, și îmi spune că îi este dor de zăpadă și de România. Bunicul soțului meu – unul dintre bunicii de care vreau să-ți vorbesc – a fost prizonier de război, în Siberia, timp de 10 ani. Un an și jumătate l-a petrecut legat de o scândură, cu coloana vertebrală ruptă. L-au crezut mort la început, dar a supraviețuit datorită căldurii provenite de la mormanele de cadavre din jur. Când a revenit în țară, după 10 ani, l-au luat niște oameni de mână și l-au dus să-i arate crucea lui, din cimitir, fiindcă nimeni n-ar fi crezut vreodată că se va întoarce. Un singur lucru l-a ținut viu, acolo: dragostea pentru tine. Nu te-a urât niciodată pentru tot ce a suferit, ba, dimpotrivă, te-a iubit până la ultima suflare și a luptat într-un război, ca să te apere. Bunicul meu, tatăl mamei mele, a fost dat afară din școală la 14 ani, pe motiv că era fiu de chiabur, a muncit pe șantiere, în frig, tot de la vârsta aceea. Nici el nu ți-a purtat pică, nu ție, doar comunismului și minciunii. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de pe buzele lui au fost ‘vă rog să mă duceți acasă’.
Citeste mai mult si comenteaza pe SmartWoman.ro
0
5
